Fernanda Garcia Lao şi demonul curiozităţii
Unele lucruri se întîmplă pentru că nu au urmare şi nici sens, şi probabil că cel mai înţelept gest este să nici nu le acorzi o prea mare importanţă. Altele însă sînt adevărate declanşatoare de noi orizonturi, de noi viziuni, de idei, de senzaţii, şi ar fi păcat să nu le acordăm atenţia necesară sau să trecem nepăsători pe lîngă ele. Cîndva credeam, cînd eram mai tînără, că totul este întîmplător şi că singura optică posibilă este să facem ce putem, căci nimic nu este mai stabil decît „lucrul de mînă“. Acum ştiu că nimic nu este întîmplător şi că lucrurile care ne cad în braţe, asemeni unor sirene fugărite, sau care ne lovesc, asemeni unui tren accelerat, nu le putem nici controla, nici determina, nici nu putem profita de ele. Doar accepta. Şi a trăi cu ele aşa cum vin. Fernanda Garcia Lao crede la fel. Cărţile sale respiră acest lucru. Dar nu aveam să-mi descopăr acest alter ego din lumea literară argentiniană decît datorită unei prietene necunoscute.
„Cumpără-mi, te rog, toate cărţile ei, de la Salonul de carte de la Paris! În orice limbă – franceză, spaniolă, nu contează.“ I-am cerut de vreo două ori numele, pînă l-am reţinut. Nu îl auzisem niciodată! Salonul de carte de la Paris a fost dedicat, anul acesta, Argentinei, iar Fernanda Garcia Lao avea o masă întreagă de cărţi şi cîteva dezbateri, la care, din păcate, nu am putut să asist (dragă prietenă, mărturisesc public că voiam să-ţi fac această surpriză!). Am cumpărat, în schimb, toate cărţile ei, iar pe drum spre casă am cedat demonului curiozităţii: am început să citesc La parfaite autre chose (editura La Dernièrre Goutte, 2012). Un roman polifonic, tratat cu eleganţa unei piese de teatru, cu o listă de personaje, într-un stil direct, dar nu abrupt, sec ca realitatea vieţii, crud ca durerea ei, dar viu şi alert. Senzaţia de a fi in este imediată, pentru că poveştile Fernandei nu sînt doar ale ei, ci şi ale noastre. Şapte personaje în tot atîtea capitole livrează, individual şi încercînd să se justifice, viziunea lor asupra unei aceleiaşi poveşti (de dragoste, ce altceva?). Fiecare are dreptatea sa, argumentele sale, nebunia sa şi dreptul de a se răzbuna. Pînă la urmă, „la parfaite autre chose“ pare să fie doar acel ceva din noi care ne lipseşte pentru a fi împliniţi şi pe care îl căutăm ca nişte disperaţi. Pînă la a recunoaşte că sîntem învinşi: „Eram învins. Sînt învins. (...) Sînt Rănit de cea mai cruntă dintre morţi. Rănit de propriile mele îngrijiri, incapabil de a fi perfect. Sînt un muritor care nu ştie cum să facă să moară, dar care este din ce în ce mai zdruncinat, în fiecare clipă. Fiecare gînd este o moarte, o moarte deranjantă şi tăcută.“
Cartea a trebuit să o trimit, pînă la urmă, în România, ţara în care, din cauză că Fernanda Garcia Lao nu este încă tradusă, cititorii ei fac orice ca să-i aibă cărţile în alte limbi, însă destinul a aranjat bine lucrurile: mi-am dat seama că achiziţionasem şi cartea pe care prietena o avea deja – La peau dure (La Dernière Goutte, 2013). Şi m-am bucurat! Eram „condamnată“ să mai citesc o Fernanda Garcia Lao. Stilul – identic, fără prea multe metafore, ci doar cu simboluri şi alăturări de cuvinte imposibile, incredibile, şi o imaginaţie teribilă. Scriitura, la fel de vie şi de directă, asemeni unui puseu de violenţă acordat chipului vieţii. Violeta îşi pierde un braţ din neglijenţă şi saturaţie. Înlocuit cu un altul, are impresia că persoana căreia-i aparţinuse anterior braţul îi cere să-i facă dreptate. Dincolo de răzbunare şi de căutare, care nu este doar căutarea donatoarei, ci şi a propriului personaj, aflat într-un moment delicat al vieţii sale, o încrengătură de poveşti care toate au acelaşi punct nevraglic: ce este iubirea? Unde este? Cum o găsim şi de ce ar mai merita să o găsim, dacă, de fapt, nu sîntem decît palidele copii ale unor alte destine. Între un început ca o confesiune universală – „Mă tem de viaţă“ –, şi un final deschis – „Am devenit violentă pentru a mă trezi, dar mă tem că am adormit. Natura tragicului este repetarea. Văzut de aproape, orice criminal este copil. Sau o pisică. Sau un actor. Tragedia altora ne umple cu o bucurie de nevindecat. Nu mă întrebaţi de ce“ –, aceeaşi listă de personaje. Ca un semn că viaţa (şi literatura) este/sînt teatru? Poate că nu. Pentru Fernanda Garcia Lao, există întotdeauna loc de mai rău: „ – Tu şi cu mine, sîntem la fel, i-am spus în acel moment. Două fiinţe fragmentate, fără a putea iubi. – Nu crede aşa ceva, m-a corectat şchiopul, cu ochii sclipind. Sînt mai rău decît tine.“
Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International, Paris.
Foto: V. Sandoval