„Fără muncă şi pasiune nu construieşti ceva durabil“ – interviu cu Marius MANOLE

A face o meserie din pasiune este încă un moft în România?

Nu ar trebui să fie. Cunosc destul de multe cazuri de oameni nefericiți din pricina alegerilor pe care le-au făcut alții pentru ei, fie părinții, fie au ales alt drum din cauza unui context social. Personal, n-aș fi putut să fac nimic în viața mea din obligație și nu cred că un om poate fi cu adevărat fericit dacă nu face ceva din pasiune. Mai mult, a face o meserie din pasiune nu trebuie considerat un moft, pentru că tocmai pasiunea este cea care duce la performanță. Este, dacă vreți, unul dintre ingredientele principale ale succesului. Iar performanța atrage pînă la urmă și starea materială, pentru că orice om își dorește să facă ceva care să-i placă, dar să-i aducă și bani. Trăim într-o epocă în care să faci ceva din pasiune, doar ca hobby, nu prea mai e chiar așa de idilic. Probabil că părinții care aleg pentru copiii lor o meserie profitabilă o fac pentru că își doresc pentru aceștia siguranța materială, însă, dacă tragi un copil înspre alt drum decît cel care i se potrivește, riști să-l îndepărtezi de la esența firii sale.

Pe de altă parte, există și mentalitatea că în anumite domenii nu prea ai cum să reușești dacă nu ai pile sau nu ai „pedigri“.

Eu nu am avut pile și nici bani – sînt, deci, exemplul că se poate dacă muncești și dai oricît pentru pasiunea ta. Niciodată n-am crezut că vina pentru nereușita personală este cauzată de un „sistem“. De obicei, noi dăm vina pe acest sistem – n-am făcut carieră pentru că n-am avut pile – tocmai pentru a ne masca propria superficialitate. Și nu e adevărat! Pînă la urmă, problema se pune în felul următor: cît ești dispus să sacrifici din viața ta pentru pasiunea ta? Dacă investești cît trebuie, vei primi înapoi înmiit. Dacă însă nu te agiți și încerci să te fofilezi, nu vei avea niciodată satisfacția unei împliniri autentice. Pe de altă parte, dacă te bazezi pe ajutoare auxiliare poți face, cel mult, o carieră de conjunctură, clădită pe noroc, nu pe talent, care durează însă prea puțin. Fără muncă și pasiune nu construiești ceva durabil. Poți deveni vedetă pentru cinci ani, poți cîștiga bani, dar pînă la urmă construiești un castel din cărți de joc.

Vorbim despre fațeta negativă a succesului, acel succes „glamour“, care ține doar de vizibilitate și, poate, de bani, dar nu de suflet?

De obicei, oamenii care ajung să aibă acest succes glamour nu sînt dispuși să investească nici timp, nici muncă și nici nu sînt mînați de pasiune. Și chiar dacă este cea mai favorabilă etapă din viața lor, mai mult de atît nu vor atinge, mai jos însă pot coborî. Vorbim despre un succes conjunctural, de un om care, de exemplu, arată bine, e foarte frumos și se bazează doar pe acest atu care îi deschide ușile într-un mod facil. Dar orice se cîștigă ușor poate dispărea la fel de ușor. Iar cariera sa va dura atît timp cît arată bine. Cînd imaginea i se consumă, apare altcineva mai tînăr din spate, iar cariera lui se oprește.

Mie, de exemplu, nu îmi e frică de un actor mai tînăr. Eu chiar îi încurajez, vreau să vină din spate acei tineri pasionați și talentați. Pentru că eu știu că mi-am construit cariera etapă cu etapă, în așa fel încît nu pot fi dărîmat la prima bătaie de vînt – pe cînd succesul de o clipă, de o bătaie de aripă, nu are o bază, nu are o istorie sau un concept puternic. Vorbim despre lucrurile durabile care se construiesc în timp, pas cu pas, pași mici, prin rețete corecte, nu trișînd. Îți trebuie talent, apoi munca și seriozitatea – pe acestea nu le poți scoate din rețeta succesului.

Ați avut momente cînd v-ați bazat doar pe talent?

Da, și nu a ieșit bine. Am avut spectacole cînd eram preocupat de altceva, am neglijat repetițiile și m-am bazat doar pe talent. Nu a fost bine, pentru că deși spectacolul s-a jucat și chiar dacă a avut succes, eu nu l-am simțit ca atare. La fiecare piesă mă chinui ca un cîine, pentru că dacă nu am clar în minte și în corp spectacolul, nu simt că iese. Pe de altă parte, trebuie să și greșești – cred foarte mult în puterea greșelii, omul are dreptul, dar și nevoia să greșească din cînd în cînd cu condiția să nu repete și să învețe din greșeală. Trăim însă într-o epocă a condamnării greșelii în așa hal încît stai mereu cu stresul imens să nu care cumva să faci o greșeală, să nu-ți alunece piciorul, să nu… etc., etc. Cred însă că, mai ales cînd ești la început, trebuie să vezi și partea întunecată, cea a greșelii, ca s-o poți recunoaște și s-o eviți altă dată. Trebuie să faci anticorpii necesari, să știi să te ferești. Ca să faci un exercițiu la bîrnă, la olimpiadă, de nota 10, trebuie să-l fi greșit de două sute de ori la antrenament.

Care a fost primul succes personal?

Examenul la Facultatea de Actorie, pe care am reușit să-l iau cu nota 10. Nimeni nu a știut că dau la teatru, nici măcar părinții mei. Pentru mine a fost marele meu prim succes, să duc un examen de la cap la coadă bine. Vorbesc despre pașii mici, să știi să aștepți marele succes, să nu uiți să calci treaptă cu treap-tă drumul pînă acolo. Căci fiecare treaptă este importantă, chiar dacă îți vine uneori să sari peste unele; dacă o faci însă, nu vei avea nici satisfacția drumului bine parcurs, nici consistența sa. Cînd am intrat la Actorie am vrut să construiesc, cu prima cărămidă, să termin facultatea cu lucruri învățate bine și, neapărat, să joc. Și nu m-am dus țintit la TNB, ci la cel mai mic teatru, la Focșani, care era, de fapt, Casa de Cultură. Asta se întîmpla prin 2001. M-am dus undeva unde puteam să joc fără să țintesc succesul și vizibilitatea pe care le-ai fi avut la TNB. Însă acolo am cunoscut regizori buni. Și lucrurile s-au legat. La Focșani m-a remarcat directorul teatrului din Brăila, care m-a chemat în trupa lui. La Brăila am avut primul succes oficial, cu spectacolul de debut, în regia lui Radu Apostol, unde m-am întîlnit cu un alt mare regizor pe care îl iubesc, Radu Afrim. Cînd am venit la București, acești regizori mă cunoșteau deja. Așa s-a construit, pas cu pas.

Fiecare pas, cu bucuria și împlinirea personală?

Succesul este greu de gestionat, mulți oameni pierd contactul cu realitatea cînd dau de succes. Cei mai mulți pierd pentru că nu știu că succesul nu este pentru totdeauna, trebuie cîștigat cu fiecare bătălie pe care o ai, cu fiecare spectacol, în cazul meu. La teatru avem o vorbă: succesul e doar pentru seara în care joci. Dacă joci prost a doua seară s-ar putea să nu mai fii Marius Manole. Am pățit, odată, să aud un spectator, ieșind de la o piesă în care jucasem, să spună: „Nu mi-a plăcut deloc cum a jucat acest Marius Manole“. M-a durut, dar era realitatea, am jucat prost și o știam. Primeam palma meritată. Dar știam de asemenea că a doua seară nu mai aveam voie să repet greșeala.

Cu alte cuvinte, succesul are nevoie de o tradiție?

Bineînțeles, este un lanț care se construiește pornind de la succese mici care construiesc succesele mari. Să ai o tradiție în succes e foarte important pentru că te ajută să nu îți pierzi capul. Dacă îi dai, de exemplu, brusc, unui om care nu are bani un milion de euro, nu va ști ce să facă cu ei și, cel mai probabil, îi va pierde. Dacă nu înveți să ai succes, dacă nu îți construiești o tradiție în acest sens, dacă nu îți amintești bucuriile primelor mici succese, s-ar putea să cla-chezi la succesul mare.

Cum mențineți pasiunea?

Pasiunea e ca un foc de tabără. Dacă nu o întreții se stinge. Prioritățile pasiunii se pot schimba în timp dacă nu sînt foarte puternice. Eu îmi caut mereu provocări care să mă facă să mă reîndrăgostesc de fiecare dată, căutînd personaje sau chiar ipostaze provocatoare – am participat, de curînd, la emisunea Uite cine dansează – o emisiune comercială, dar care a contat atît de mult pentru mine pentru că, în primul rînd, nu am tratat-o ca pe o chestiune superficială, ci ca pe o provocare. Mi s-a părut că acolo există un potențial major de a-mi explora corpul, de a învăța lucruri pe care nu le-am învățat în facultate. Am muncit atît de mult la emisiunea asta tocmai pentru că m-a provocat atît de mult. Am trăit niște emoții atît de intense pentru că pariul cu mine era foarte mare: nefiind dansator, am vrut să văd dacă pot să-mi explorez această dimensiune. În plus, am avut una dintre cele mai frumoase întîlniri din viața mea, cu un mare artist, Gigi Căciuleanu – întîlnire care mi-a trezit dorința enormă de a face un spectacol de teatru-dans. Pînă la urmă, despre asta este vorba: să descoperit lucruri noi acolo unde lumea spune că nu există. Dă-ți șansa, fă-ți oportunități, pasiunea se reinventează. Și se maturizează în timp.

Vorbind despre provocări, ați ales să fiți și ambasador al berii Silva.

A fi ambasador pentru o marcă este o provocare pe care o primești de la un anumit nivel încolo. Îmi aduce ceva nou, dar trebuie să spun că, înainte să intru în povestea asta, trebuia să cred în ea. Iar eu chiar am înțeles această bere. Eu am fost un mare băutor de bere și disting foarte bine texturile și diferențele. Mîndra Românească mi-a făcut, ca să zic așa, ochii cît cepele și chiar o recomand peste tot. A promova lucrurile care îți plac este un privilegiu pe care îl și girezi cu numele tău, căci prin tine oamenii ajung la produs. Și eu am descoperit multe lucruri pe lîngă bere. De exemplu, povestea cu hameiul m-a fascinat – nici nu știam, pînă atunci, cum arată un hamei. Acum am unul acasă, în curte, de trei metri. A fi ambasador înseamnă să experimentezi primul niște lucruri pe care mai apoi le recomanzi. Dacă vreți, ambasadorul este un fel de „cobai“ modern. Iar ceea ce am experimentat este o bere aromată, consistentă și, în plus, un lucru care pentru mine contează și care îmi este drag: este o bere românească, cu rețetă și ingrediente românești.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: Emilia Nicolae