Expoziţia-vizuină

Am tot amînat, din diverse motive, să merg la Muzeul Literaturii Române, să văd expoziţia documentară "M. Blecher". Vineri, de pildă, la ora 16,30, cînd am vrut să intru, mi s-a spus că deja s-a închis şi să vin a doua zi. A doua zi, adică sîmbătă, 31 mai, în faţa muzeului era un mare afiş pe care scria "Pune mîna pe o carte". Am intrat şi mi s-a spus că expoziţia "M. Blecher" nu mai e. Adică e, dar e acoperită de rafturi cu cărţi. Să vin luni. Am zis că trebuie să scriu pînă luni despre ea. Atunci mi s-a recomandat să încerc să mă uit printre rafturile cu cărţi. Palimpsest? Nicidecum. Întîmplare din irealitatea imediată? Mai degrabă, prin forţa hazardului, o expoziţie-vizuină. Am zis mersi că nu am nimerit în timpul vreunei lansări sau al vreunei proiecţii de filme (cum am văzut că se anunţa în program), fiindcă era tîrg de carte pentru copii. Rotonda muzeului era căptuşită binişor cu cîteva biblioteci. Aşa că m-am strecurat printre mesele expozanţilor, am primit şi o ofertă cu cărţi pentru grădiniţă şi, în cele din urmă, am reuşit să văd expoziţia ascunsă: desene de Blecher (care mi-au amintit de Victor Brauner), un autoportret, reviste din epocă în care apăreau texte de Blecher (Contimporanul, Bilete de papagal, Punct), fotocopii ale unor scrisori, celebra fotografie cu M. Blecher în patul lui, cu ochii albaştri strălucitori, cu faţa luminoasă sub bascul negru. Şi, fireşte, manuscrise. Pe care am putut să le admir în voie, fiindcă nu erau mascate de nici un raft. Am rămas minute bune să privesc patru caiete numerotate I, II, III, IV (după cum se putea vedea într-o fotocopie), două deschise, două închise, cu coperte bordo, ştampilate cu numărul de înregistrare al Muzeului Literaturii şi conţinînd manuscrisul romanului Inimi cicatrizate. Am putut privi scrisul mărunt, citeţ şi cu o caligrafie foarte din zilele noastre al lui M. Blecher. După cum se vedea în cele două caiete deschise, pagina din dreapta era acoperită cu text, în timp ce pagina din stînga era lăsată liberă pentru inserturi ulterioare, scrise în diagonală. "În timpul febrei, auzul ca un ecou îndepărtat" - scria, de pildă, pe una dintre acestea. Un număr din 1988 al revistei Manuscriptum era deschis la o pagină semnată de M. Blecher, în care am citit: "Oamenii înnebunesc pentru că, după ce au făcut o nebunie, nu mai găsesc nici un gust înţelepciunii". Nu puteam să nu mă gîndesc, în timp ce mă strecuram printre rafturi cu alte cărţi, la vizuină. La Vizuina luminată (era şi ea acolo, fireşte) şi la vizuina despre care vorbesc Gilles Deleuze şi Félix Guattari: "Chiar şi cel care are nenorocul de a se naşte în ţara unei mari literaturi trebuie să scrie în limba acesteia, aşa cum un evreu ceh scrie în germană sau un uzbec în rusă. Să scrie asemenea unui cîine care îşi sapă o gaură, asemenea unui şoarece care îşi construieşte vizuina". M. Blecher a scris în acest fel şi literatura lui continuă să-şi sape vizuina, continuă să se ascundă, să fugă, să scape din ramă. Mihail Sebastian scria despre el: "Puţin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume". Deleuze, Guattari: "A exista în propria ta limbă asemenea unui străin". Ca să devii "nomadul, imigrantul şi ţiganul propriei tale limbi". Toate acestea fiind în teoria celor doi filozofi argumente pentru "o literatură minoră", al cărei model este Kafka. Scriitorul cu care l-a comparat E. Ionescu pe M. Blecher. Am ieşit din vizuină amuzată de toată întîmplarea. Acasă, am căutat informaţii despre M. Blecher şi am văzut că a murit pe 31 mai 1938. Adică exact cu 70 de ani în urmă faţă de ziua cînd am văzut expoziţia. O zi-vizuină.