„Există autori proscrişi, puşi pe lista neagră“ - interviu cu Laurence TÂCU

18 martie 2015   La zi în cultură

Nu ştii dacă e cochetărie, semn de libertate sau asumare a originilor. Sau poate toate la un loc: Laurence Tâcu, directoarea editurii franceze L’Herne, îşi ortografiază numele cu o diacritică românească. 

De mai bine de 60 de ani, L’Herne e celebră pentru „Caietele“ sale, impozante monografii critice, dedicate unor autori foarte diverşi şi de multe ori aflaţi pe contrasens faţă de curentele la modă. Originalitatea editorială vine dintr-o libertate: formatul mare al caietelor (în mod curios foarte uşoare!) te invită să descoperi un autor prin alăturarea unor texte atipice, amintiri, scrisori, documente inedite, studii critice nedogmatice. De la primele monografii dedicate unor Céline, Borges, Ezra Pound sau Henri Michaux, după 1970 – şi odată cu venirea la conducerea editurii a lui Constantin Tacou, poliglot, traducător de origine aromână – sînt (re)descoperiţi critic scriitorii şi filozofii din Est: Thomas Mann, Fiodor Dostoievski, Karl Kraus, Carl Gustav Jung, Friedrich Nietzsche. Cioran şi Eliade, prieteni apropiaţi ai editorului Constantin Tacou, figurează cu numeroase titluri în catalogul editurii. În 1977 apare Cahier Mircea Eliade, iar în 2009 este editat unul dintre ultimele proiecte ale lui Constantin Tacou (1926-2001), Caietul Cioran, cu valorificarea dosarului de Securitate al scriitorului.

După 2000, Laurence Tâcu, fiica editorului cu origini aromâne, preia editura şi orientează seria „Caietelor“ spre filozofi şi scriitori contemporani, impunînd totodată noi colecţii. Fidelă spiritului liber al caietelor, editoarea evocă moştenirea literară şi atavică a Balcanilor şi, afirmînd propria pendulare între mai multe origini culturale, schiţează un portret necomplezent mediului editorial contemporan. (C.H.)

Cum aţi trăit atentatele de la Paris din ianuarie?

În societatea franceză există tabuuri. Nu trebuie minimalizat ceea ce s-a întîmplat pe 7 ianuarie, a fost profund dramatic. În acelaşi timp, a fost ca o supapă care s-a deschis, o eliberare de tabuuri pe fondul unor enorme frustrări în societate. Oamenii au ieşit în stradă să apere Charlie Hebdo, fiindcă era vorba despre identitate. Societatea civilă va ieşi ceva mai structurată din această încercare. S-a văzut prin impulsul de a ieşi spontan într-un marş al străzii, aparte de lumea politică, incapabilă şi impotentă. Am realizat că există celule islamiste în stare de somnolenţă, în Franţa, în Belgia, în Germania, în Europa, pe care nimeni nu voia să le vadă. De altfel, există grupuri nonpolitice internaţionale care demonstrează că au mai multă putere de reacţie şi de acţiune decît guvernele sau politicienii în Europa, mă refer la Anonymus, care a blocat site-uri jihadiste. Ceea ce trăim este revelator şi în alt sens. Se vede cu ochiul liber o discrepanţă între boom-ul tehnologic – generaţii de tineri extrem de competenţi în noile tehnologii – şi civilizaţia şi democraţia aparentă în care trăim şi care nu este decît un sistem înapoiat, cu politicieni depăşiţi cu totul de puterea tehnologiilor, la decenii în urmă.

Recent, aţi cerut şi aţi obţinut cetăţenia română. De ce?

Nu m-am simţit niciodată complet franceză. Rădăcinile tatălui le-am resimţit ca pe ceva foarte special. Mama, crescută în Ţara Galilor, era pe jumătate englezoaică, tata era macedo-român. Şi mama, şi tata aveau un accent teribil în franceză. M-am simţit de partea tatălui prin temperament. Cred că sîngele vorbeşte, cum se spune. Mai ales atunci cînd eşti crescut într-un context antinomic, pentru că temperamentul francez n-are nimic în comun cu temperamentul balcanic. Balcanicii improvizează, francezii sînt circumspecţi, suspicioşi. Balcanicii îşi exprimă sentimentele, se livrează, francezii menţin o distanţă şi o anumită ipocrizie.

Tatăl meu, Constantin Tacou, era un om plin de farmecul balcanic, toţi cei care l-au cunoscut spun asta. A ajuns în Franţa după 1948, a traversat Europa în condiţii foarte dure, după ce proprietăţile şi ferma bunicului meu din România au fost confiscate de guvernul comunist. Ar fi vrut să plece în Argentina, îi plăcea Borges. La Paris a locuit la Hôtel des Étrangers, pe Rue de la Grande Chaumière. Ştiu pentru că am recuperat dosarul său de naturalizare şi a fost foarte dur să descopăr unde locuia în epocă. El vorbea foarte bine turca şi un dialect turco-mongol, pentru că la ferma din România lucrau mulţi muncitori turci. De altfel, el crescuse în Macedonia orientală, în Grecia, unde erau de asemenea mulţi turci. La Paris a fost asistentul lui Georges Dumézil la Institutul de Limbi Orientale şi apoi a lucrat ca documentarist la UNESCO. Mama mea, care tocmai ajunsese în Franţa, mergea împreună cu o verişoară să facă conversaţie şi să ducă haine studenţilor săraci care locuiau la Hôtel des Étrangers. Aşa l-a cunoscut pe tata. O iubire fulgerătoare: mama a rupt logodna anterioară, e o poveste foarte romantică. Tata era şi a rămas pînă la sfîşitul vieţii un bărbat foarte frumos. Era spiritual, vorbea foarte bine franceza, de altfel, în România, în epoca respectivă, toată lumea vorbea franceză. La ferma sa, la 150 de kilometri de Bucureşti, tata primea din Franţa, fiind abonat, La Nouvelle Revue Française (NRF).

În biblioteca de la fermă erau rafturi întregi cu numere din NRF. Macedo-românii au fost aduşi de Guvernul român la sfîrşitul anilor 1920 şi au primit pămînturi ca să se instaleze la frontiera cu Bulgaria, unde incursiunile erau foarte frecvente. Aromânii erau reputaţi a fi foarte războinici şi bine înarmaţi. Se pare că au pacificat într-o anumită măsură zona, care făcea parte din Cadrilater şi care a revenit după aceea, în 1940, Bulgariei. Abia apoi familia a primit aceste pămînturi la vreo 150 de kilometri de Bucureşti. După 1989 au fost în parte recuperate.

Cînd lucra la UNESCO, Dominique de Roux, fondatorul editurii L’Herne, l-a luat drept asociat, şi tata a preluat conducerea editurii în 1976.

Editura a crescut enorm. Publicul s-a fidelizat nu neapărat prin bestseller-uri, dar prin căutarea a ceva peren. Alături de Caiete, continuăm să publicăm texte inedite. De exemplu, nuvela Malentendu à Moscou de Simone de Beauvoir s-a tradus în 17 limbi.

Tatăl dvs., editorul Constantin Tacou, şi Emil Cioran au fost prieteni. Ce îi lega?

Cioran venea tot timpul la editură, la tata. Aveam, cred, 17 ani cînd l-am văzut prima oară. Cred că pentru Cioran era important şi faptul că tata era un compatriot. Amuzant este că vorbeau împreună numai în franceză, cu accentul lor teribil cu tot, să-l tai cu cuţitul. Cioran era foarte vorbăreţ. Din cînd în cînd cîte o frază în româneşte, dar nu mai mult. Apoi să nu uităm că Cioran, în epoca Ceauşescu, părea destul de paranoic. Se întîlneau ca să meargă la restaurant, la colţul străzii Verneuil, lîngă minister. Cioran întorcea tot timpul capul, să vadă dacă nu e urmărit. Am publicat Le Cahier Cioran după deschiderea dosarelor de Securitate; prin operaţiunea „Berger“ („Ciobanul“), statul român voia recuperarea lui Cioran, voia ca Cioran să revină în ţară şi a trimis, în acest sens, spioni la Paris. Unul dintre ei l-a vizitat pe Cioran, care i-a dat o carte cu autograf şi întreaga vizită e descrisă de spionul respectiv, cu redarea exactă a conversaţiei. Pentru francezi e revelatoare conştientizarea unui astfel de sistem de supraveghere.

Ce ştiaţi – trăind în Franţa, dar avînd rădăcini româneşti – despre România acelor ani?

Am cunoscut, ca adolescentă, România sub Ceauşescu. Rudele pe linie paternă mă invitau în vacanţe. Îmi amintesc de ambianţa de delaţiune, de suspiciune constantă. Fiecare deplasare trebuia semnalată. Am fost la Vama Veche, un fel de no man’s land, unde cînta un grup de rock, care m-a marcat. Era Roşu şi Negru. Stăteam în gazdă la oameni şi noaptea intram pe fereastră cînd mă întorceam de la concert ca să nu le dau ocazia să noteze unde am fost, de la ce oră şi pînă la ce oră. Pe la 15 ani, mătuşa mea, Sultana Maitec, sora tatălui, m-a invitat la Mogoşoaia, un palat foarte frumos, care era casa scriitorilor şi a artiştilor, cu toţii mai mult sau mai puţin supravegheaţi. La un moment dat, un scriitor a venit la mine şi mi-a spus că ar avea un manuscris şi m-a întrebat dacă aş putea să îl duc în Franţa. Era Virgil Tănase. Se întîmpla în 1965.

Şi aţi luat manuscrisul lui Virgil Tănase în Franţa?

Nu. Pentru că tipul a dispărut apoi, nu l-am mai văzut. Pe Virgil Tănase l-am revăzut, bineînţeles, zeci de ani mai tîrziu, în Franţa. Sînt legată de România într-un mod, aş zice, atavic. Sînt, ca şi tata, o mare jucătoare de table! Unul din băieţii mei este şi el împătimit, facem adevărate campionate în familie: bem şampanie şi jucăm pînă la epuizarea trupelor! Genele balcanice sînt foarte prezente în familie. Între fiii mei gemeni unul e mai balcanic decît celălalt. Ca tatăl meu, e, la 22 de ani, un patriarh destul de arhaic. Cînd joacă table, el trebuie neapărat să cîştige. Celălalt geamăn e într-adevăr mai anglo-saxon, în felul său de a fi, în simţul umorului, de exemplu. Împărţirea genetică pare deci echitabilă. Dar luptele sînt sîngeroase…

Aţi devenit editoare, directoarea editurii L’Herne, ca şi tata. Era o datorie de familie?

Fac o meserie pe care o ador, dar nu a fost un scop. Cînd eram mică, voiam mai curînd să fiu dansatoare. Am fost jurnalistă înainte de a fi editoare. Întotdeauna am trăit însă între cărţi. Părinţii erau „muşcaţi“ de literatură, mama de cea anglo-saxonă, tata era ataşat de literatura ţărilor din Est, de romantismul german, de filozofie. Tata vorbea cinci-şase limbi, germană, spaniolă, italiană, puţin englezeşte. Fiecare dintre părinţi vorbea propriul său dialect: mama vorbea galeza din Ţara Galilor, tata vorbea aromâna, nu se înţelegeau… Tata era într-o căutare spirituală care i-a fost proprie şi lui Brâncuşi, care avea tot timpul lîngă el o carte de Milarepa.

L-aţi moştenit pe tatăl dvs. şi în această privinţă?

Cred că sînt multe căi de căutare. Dar budismul e accesibil prin blîndeţea sa. Am vorbit odată cu Cioran despre asta. Cioran i-a trimis mamei o scrisoare foarte frumoasă, într-un moment dificil pentru mama, la moartea surorii mele, în care i-a vorbit despre budism ca despre singura cale care ne poate da o consolare.

De ce în Franţa e foarte greu să impui editorial gînditori din alte spaţii decît cel exclusivist francez?

Franţa se laudă că e spaţiul libertăţii de gîndire, dar de fapt există scriitori, autori internaţionali proscrişi. Un fel de listă neagră. Spre exemplu, în ciuda faptului că Chomsky figurează pe o astfel de blacklist, noi am reeditat de patru ori Caietul Chomsky. Merge pentru că actualitatea lui e fabuloasă. La un congres în Italia, s-a pus această problemă, a respingerii din start a gînditorilor străini. Din Franţa merg bine, eventual, Foucault, Barthes, Deleuze, Baudrillard, dar fiecare ţară rămîne la filozofii săi. E foarte dificil să impui un gînditor, un filozof străin în Franţa, care nu se interesează decît de gînditorii săi. Acum şase luni am publicat totuşi Jean Bricmont, un anarhist belgian, şi am vîndut imediat 4500 exemplare din La République des censeurs, în pofida faptului că şi el e un blacklister, şi fără nici o menţiune în presă.

În acelaşi timp, spaţiul literar mediatic este ocupat în Franţa de cam aceleaşi zece nume de autori, între miile care sînt publicaţi întru-un an…

În Franţa apar cam 4000 de titluri pe an, incluzînd aici şi reeditările. De multe ori librarii nici nu mai deschid cutiile, le retrimit editorului. Unii editori invadează piaţa pentru a o ocupa, pentru a nu lăsa loc celorlalţi. Aceleaşi cîteva nume ocupă într-adevăr mass-media. Lucrurile se explică astfel: jurnaliştii sînt şi ei autori, toţi publică cărţi, uneori sînt directori de colecţie în edituri. Fiecare vrea un premiu literar. Jurnaliştii vor face curte editorilor respectivi, iar în premiile literare veţi găsi aceiaşi autori curtaţi. Îşi trimit unul altuia „liftul“. În Franţa sistemul e corupt, se pare că în Anglia n-ar fi aşa.

„Caietele“ L’Herne au parte de o primire generală simpatică pentru că nu facem concurenţă nimănui, e valabil şi pentru colecţia „Les Petits carnets“ care publică texte inedite sau epuizate. Recent am publicat inedite din literatura engleză, spre exemplu Trollope, Gaskell. Continuăm seria „Caietelor“ literare cu Conrad, Blanchot, Kafka, Roth, Cocteau. Am iniţiat o colecţie nouă, „Cave canem“, unde public pamflete, un fel de strigăte de revoltă ale unor disidenţi sau contestatari, deseori ameninţaţi în ţările lor de origine. În această colecţie i-am editat pe Garry Kasparov cu un text despre regimul lui Putin sau pe Noam Chomsky cu unul despre mişcarea „Occupy“, precum şi pe Jean Bricmont cu La République des censeurs.

Dar dacă aş scoate un autor francez, n-ar fi acelaşi lucru. E un sistem cît se poate de mediocru. Ştiţi, de exemplu, că 30% din cărţile care ies în librării sînt scrise de „negri“? Şi nu vorbesc despre cărţile politice. Ci de autori care fac parte din top. Un nume de succes este un „produs“ în care editura investeşte. Publicarea unui „nume“ e valorificarea unei investiţii ce-şi are acoperirea într-o reţea de relaţii. Există însă şi speranţă. Spre exemplu, Muriel Barbery, autoarea romanului Eleganţa ariciului – nimeni nu credea în ea la Gallimard! Au scos-o, la început, în 2000 de exemplare. Şi vînzările au explodat. (Romanul s-a vîndut în Franţa în 1,5 milioane de exemplare – n.r.) Un mare mister.

În 2011 aţi fost la originea scoaterii la licitaţie, la Paris, a unui întreg lot de documente Cioran provenind din România, o afacere care a făcut valuri în epocă. În ce împrejurări aţi ajuns în inima acestei polemici?

Vă povestesc. În 2009 am fost sunată de Eleonora Cioran, care mi-a spus: „Am mai multe hîrtii şi documente de-ale lui Cioran şi am nevoie de bani. Veniţi să le vedeţi“. M-am dus la Sibiu, era şi fiul său de faţă. Mi-a spus că mi le vinde pentru 30.000 de euro. Era vorba despre mulţi, mulţi bani. Am semnat un proces-verbal cu lista documentelor, toţi cei care eram prezenţi, fiul ei plus o infirmieră. I-am răspuns că am să văd dacă le pot vinde la Paris, dar estimam că va fi dificil. Mă întorc în Franţa şi le arăt unui expert care estimează că documentele în română nu prezintă prea mare interes şi că vor fi dificil de plasat. Împrumut totuşi bani din dreapta şi din stînga şi îi trimit Eleonorei Cioran.

Ideea era că, dacă le vom traduce, am putea încerca să facem un catalog şi să le vindem. Înaintea licitaţiei am avut însă mari îndoieli pentru că nimeni nu-şi manifestase interesul. În ziua licitaţiei, în sală nu era nimeni! Însă, la telefon, două persoane au început să liciteze una împotriva celeilalte. Părea o glumă. A doua zi am aflat că Eleonora Cioran a spus în presă că i-am furat documentele. M-a durut enorm. Cînd am aflat preţul total al vînzării mi-am spus că îi voi da Eleonorei Cioran o parte mai importantă decît ceruse ea. (În urma licitaţiei de la Paris, lotul Cioran s-a vîndut pentru 406.000 de euro. – n.r.) Dar modul în care m-a agresat, continuînd să afirme tot felul de lucruri, m-a dezgustat. Justiţia română a trimis un procuror care mi s-a adresat şi care a cercetat licitaţia. Am găsit toată istoria asta şocantă. Pe urmă, Eleonora Cioran a avut probleme pentru că se pare că ea n-a declarat la Fisc suma primită, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că a lăsat ca documentele să fie înstrăinate. Eu i-am spus însă procurorului că Eleonora Cioran le propusese Ministerului Culturii, care nu le-a vrut. În 2008 sau în 2009, cînd Eleonora m-a contactat fiindcă voia să le vîndă, eu însămi am scris în acest sens ministrului de Externe român pentru a-l informa că aceste documente sînt de vînzare. Nu am primit nici un răspuns. Mai tîrziu i-am spus procurorului că nu poate pretinde că e vorba de un patrimoniu naţional din moment ce au fost propuse peste tot şi nimeni n-a reacţionat.

interviu realizat şi tradus din limba franceză de Cristina HERMEZIU

Foto: arhiva personală (1 - E. Cioran şi Constantin Tacou, 2 - M. Eliade şi Constantin Tacou, 3 - Laurence Tâcu şi Claude Lévi-Strauss)

Mai multe