Europa între toleranţă şi islamofobie

Autorităţile germane au interzis mitingul programat luni, la Dresda, de PEGIDA (Patrioţi Europeni împotriva Islamizării Occidentului). Şeful organizaţiei ar fi în pericol iminent şi concret – spun reprezentanţii poliţiei, care ar fi primit informaţii în legătură cu o posibilă ameninţare. Manifestaţiile prevăzute la Berlin şi la München nu au fost oprite. Şi în Franţa, unde Marine Le Pen, şefa partidului populist & naţionalist cu accente xenofobe Frontul Naţional, spunea nu de mult că îşi doreşte o „dreapta decomplexată“, manifestări islamofobe sînt tot mai vocale. Pe de o parte, e teama de eventuale atacuri teroriste pregătite de islamişti radicali născuţi în Europa şi „şcoliţi“ de Al-Qaeda sau de grupul Statul Islamic. Pe de altă parte, e teama de o islamizare a Europei, de o „contaminare“ a civilizaţiei occidentale cu elemente considerate periculoase.

Nici Franţa, nici Germania nu au reuşit să găsească soluţii pentru a integra comunităţile importante numeric de musulmani. Discursurile nu sînt atît radicale, cît agresive. Şi asta în ciuda statisticilor oficiale, care arată că musulmanii reprezintă un factor de creştere pentru populaţia îmbătrînită a celor două ţări. Probabil că islamofobia se bazează în bună măsură şi pe această evidenţă greu de admis pentru unii, că, de la un punct încolo, cetăţenii ăştia europeni cu strămoşi turci sau algerieni, astăzi săraci şi beneficiari ai ajutoarelor sociale, prost plătiţi, căci sînt adesea needucaţi şi necalificaţi, vor ajunge să plătească pensia „alogenilor“.

În Franţa, actualul argument al laicităţii e folosit abuziv ca argument împotriva islamului. În Germania, principalii adversari ai islamului identifică în democraţia occidentală valorile creştinismului. Reprezentanţii Bisericii încearcă să reformuleze discursul şi să evite opoziţia cu islamul. De pildă, în timpul unui miting PEGIDA din decembrie, preotul, de comun acord cu autorităţile locale, a stins instalaţia de iluminat a domului din Koln, „pentru a nu oferi un decor încîntător, luminos, unei manifestaţii xenofobe“. Dar opoziţia dintre islam şi creştinism rămîne o structură identitară atractivă pentru islamofobie. 

Dar oare intoleranţa nu este şi ea o formă de renunţare la civilizaţia occidentală, la ideea europeană şi, pînă la urmă, la democraţie? Pentru a-şi regăsi identitatea, musulmanii înşişi ar trebui să găsească resurse pentru a combate fundamentalismul. Să nu uităm că cele mai multe victime ale integrismului sînt acolo unde islamul e religie majoritară. Dar şi occidentalii ar trebui să găsească o cale spre a-i integra dincolo de strategiile sociale punctuale existente în statele bogate.

Aşa-numita „primăvară arabă“ şi răsturnările pe care le-a produs în Tunisia, în Egipt şi nu doar acolo au provocat în Occident atît entuziasm, cît şi îngrijorare. Bucuria că nişte popoare oprimate au reuşit să scape, prin revolte, de regimuri închise şi nelegitime, a fost dublată de scepticismul în ceea ce priveşte viitorul acestor ţări atît de apropiate, geografic, de Europa, dar atît de diferite de ea din punct de vedere cultural. Putem folosi termenul de „revoluţie“ pentru evenimentele care au dus la prăbuşirea regimurilor din Tunisia şi din Egipt? Sînt capabile aceste state de o reformă? Există compatibilitate între islam şi democraţie? Temerile că „revoluţiile“ ar putea fi confiscate, că dictaturile ar putea fi înlocuite cu alte dictaturi (religioase), că islamul nu este capabil să genereze un stat democratic nu erau neîntemeiate: istoria a arătat cît de abruptă poate fi prăpastia între islam şi democraţie, între o revoluţie populară şi revoluţia islamică. Căci, pînă la urmă, terenul cel mai fertil pentru islamiştii radicali nu se găseşte în Europa, ci în Orient.

Cercetător specializat în istoria culturală a islamului, Olivier Roy este autor al unei cărţi de referinţă, în care a anticipat încă din 1992 „eşecul islamismului politic“ (L’Échec de l’islam politique, ed. Seuil. Statul islamic ar fi mai degrabă expresia unei „imense fantasme“ decît o ideologie politică veritabilă – susţine Olivier Roy. Fenomenul ar indica o criză profundă a culturilor orientale şi occidentale deopotrivă – explică el într-un interviu acordat ziarului Libération. Jihadismul actual ar fi islamul mondializat într-o versiune radicală. Al-Qaeda era o organizaţie redutabilă pentru că opera deteritorializat, deci imprevizibil – spune Olivier Roy. Gruparea Statul Islamic de acum încearcă să reteritorializeze – şi acesta ar fi sensul luptelor de acum din Irak şi din Siria. Ce ar avea de făcut Occidentul pentru a tempera grupările radicale? Comentatori liberali sau conservatori susţin că şi în lumea orientală e valabilă o condiţie esenţială a democraţiei: bunăstarea. Odată ce aceste populaţii vor avea beneficii de pe urma globalizării, odată ce sărăcia va fi eradicată, se pot crea premisele unui import de democraţie.