„Europa este traducere“ – interviu cu Bogdan GHIU

Everything must be translated, Tout doit être traduit, Tudo deve ser traduzido, Mindent le kell fordítani, Allt måste översättas.

Sînteţi poet, eseist şi traducător. Cum a ajuns să vă preocupe teoria traducerii? De ce „un manifest“ al traducerii? 

Nu ştiu dacă mă interesează în general şi în sine teoria (sau mai bine spus: teoriile) traducerii, mai degrabă implicaţiile ei, care sînt majore, aş spune chiar: radicale, totale. În sine şi în general, teoria traducerii, sau ceea ce se cheamă traductologie, pot spune că nu mă prea interesează, mi se pare ceva tehnic, secund, parohial. Dar traducerea şi teoria traducerii aruncă pur şi simplu în aer perspectiva asupra limbajului, asupra comunicării, asupra înţelegerii: etica şi politica, dacă vreţi, pentru a parafraza un titlu foarte precis al lui Henri Meschonnic

2007), unul dintre marii filozofi, nu doar teoreticieni, ai traducerii, mai exact: pornind de la traducere, prin intermediul traducerii. Traducerea este un „obiect“, un operator filozofic încă nebănuit ca potenţial. Care a fost introdusă în dezbaterea filozofică, ca metaforă epistemologică literală, culmea, nu dinspre „tabăra“ din care provine, aceea a „umaniştilor“, ci dinspre cea a „ştiinţificilor“ (Michel Serres şi, pe urmele lui, Bruno Latour, în spaţiul francofon). Culmea: lumea „umanităţilor“, care o practică cel mai intens, este cea care opune cea mai mare rezistenţă la promovarea filozofică operatorie a ideii de traducere. Şi asta, desigur, pentru că traducerea are capacitatea, imediat, spontan blocată cultural, de a schimba radical perspectiva asupra limbajului şi asupra societăţii. Pentru că noi nu facem, poate, în diverse feluri şi în diferite grade, decît să traducem, primordial să traducem. Ceea ce schimbă totul. Sau mai exact: poate schimba totul. Exact ca poezia, nu? 

Există tot felul de definiţii ale traducerii. Fiecare traducător se raportează altfel la această muncă, propune mereu alte relaţii cu textul original. Care e definiţia dumneavoastră? 

Traducerea este re-crearea unui original, relansarea unei singularităţi în fiecare limbă, deci în fiecare cultură, care este un laborator şi un atelier de universalizare. Autorii sînt deja nişte străini în propria limbă, din care încep prin a se smulge, ei înşişi, de fapt, scriu, printr-o mişcare contradictorie, în dublu sens, în acelaşi timp pentru a-şi afirma semnătura cvasi-indescifrabilă şi a şi-o traduce. Autori sînt primii care traduc, traducerea începe mult înainte de traducerea inter-lingvistică propriu-zisă, prin care nu facem decît să transplantăm, să relansăm o singularitate relativ intraductibilă dintr-o limbă în alta, adică dintr-un spaţiu de traducere între idiomuri singulare în altul. Există traducere pentru că există deja traducere, se traduce pentru că de la bun început, într-un mod încă misterios, dar către care doar gîndirea-traducere poate să înainteze, se traduce. Sîntem în traducere. Traducerile, deci, nu sînt cópii, aceasta este o versiune pentru copíi, trebuie să renunţăm la această viziune mărunt platoniciană – or, este tocmai ceea ce propune traducerea, ceea ce se poate opera prin intermediul ei dacă este transformată, din obiect secund, minor, de cercetare, în grilă, perspectivă, operator,

. A traduce, pentru mine, este (poate în primul rînd) un program politic: a adresa propriei tale culturi anumite „elemente“ care ar putea s-o ajute să crească, să se întărească, să se diversifice prin confruntare. S-a spus, şi pe drept cuvînt, că traducerea nu este, aşa cum se crede şi cum se propagă, o afacere în doi, sau este, dar nu rămîne aşa. La fel ca în viaţă, traducerea creează un al treilea termen, un al treilea gen, o a treia limbă, iar acest „al treilea“ este o veche obsesie, o veche „umbră“ a gîndirii europene. În plus, a traduce înseamnă a te comporta în cel mai autentic stil european! Europa este traducere. 

Cîtă libertate vă permiteţi atunci cînd traduceţi texte teoretice? Cum inventezi în limba română un limbaj exact, încăpător pentru Deleuze, Derrida, Foucault, Bourdieu? 

Nu e greu, dar nici uşor: nu e imediat, te duci, te întorci, te mai duci o dată, altfel, cu ce-ai adunat pe drum, şi tot aşa. De exemplu, în legătură cu Deleuze (şi Guattari, să nu uităm) a trebuit să inventez (sub-)teoria „de-traducerii“: o primă traducere literală, de care însă m-am speriat pentru că mi se părea că, tocmai, nu transmite nimic din „stilul“, din idiomul scripto-cogitativ deleuzian, o a doua semantică, şi o a treia, de-traducerea, prin care reveneam, într-un fel, la prima versiune, dar după ce făcusem un întreg ocol. În cazul lui Derrida, la polul opus, se poate, mi se pare, avansa pe drumul foarte ambiţios, dar extrem de anevoios al definirii gîndirii tocmai ca traducere… Foucault şi, acum, Barthes sînt cei mai „clasici“ scriitori, ca scriitură gînditoare. Principiul de bază atunci cînd traduci este literalitatea, fidelitatea faţă de litera autorului, ceea ce, aşa cum numai aparent misterios ţine să precizeze alt mare filozof al traducerii (de fapt: prin traducere), Antoine Berman, nu înseamnă în nici un caz traducere

: litera (literalitatea autorului) nu este deloc totuna cu cuvîntul (textului). Dar la nevoie, atunci cînd autorul însuşi o face, forţîndu-şi propria limbă, trebuie să ştii, după ce ai cîntărit bine, să inventezi, să „barbarizezi“, să-ţi forţezi, la rîndul tău, propria limbă pentru a crea, în ea şi din ea, spaţiul idiomatic, singularitatea, gîndirii scriptice a autorului. Semnătura lui. 

În Uniunea Europeană se comunică în 24 de limbi. Şi pentru traducerea tuturor documentelor în şi din aceste limbi lucrează în permanenţă 2000-3000 de traducători şi se cheltuiesc 300 de milioane de euro anual. Nici o altă organizaţie mondială nu acceptă atîta diversitate: la reuniunile internaţionale uzanţa e să se comunice în două-trei limbi de mare circulaţie, uneori se fac excepţii. Pînă unde se poate merge cu această diversitate lingvistică? Cît e suportabil, cît e eficient? 

Cred că Uniunea Europeană exagerează, cred că este vorba, pur şi simplu, de un exces de zel, de o conştiinţă instituţională încărcată, care încearcă să supra-afecteze formal democraţia tocmai acolo unde, de multe ori, mulţi spun că ea este nesocotită, „luată repede“. S-o luăm, însă, ca pe un semnal, ca pe un avertisment: Totul trebuie tradus! 

Noile tehnologii – Internetul, telefoanele mobile cu acces la Internet, reţelele de socializare etc. – au democratizat comunicarea şi accesul la informaţie. Aceste invenţii sprijină diversitatea lingvistică sau, dimpotrivă, o subminează? 

Din nou, fără pretenţii de originalitate, tehnologia este ceea ce facem din ea, adică ceea ce lăsăm să se facă din noi, dar asta se uită adesea cînd imaginea tehnologiei, adică stereotipul despre tehnologie, ne ordonă ca noi să ne predăm cu totul în braţele ei, preferînd să ne delegăm şi ceea ce nu poate fi delegat: alegerea, decizia, voinţa. Tehnologia ne face mai curînd puturoşi (sau, am putea spune: activitate fără acţiune), ne înclină spre viteză şi simplificare, spre reducţionism, dar, încă o dată, nu ea, ci noi, utilizatorii ei, sîntem de vină că cedăm, normal, tentaţiei căii celei mai simple, adică prescurtate. Tehnologia, utilizată activ, nu pasiv, ar putea să cultive ecologia spiritului, dar cum să nu redevii copil, să nu te laşi infantilizat, cînd „comunicarea“ devine zbor, gînd, aparenţă de instantaneitate (şi chiar de metempsihoză), ca-n basme, dar care tocmai de aceea, ca preţ, poate să elimine „mesageria“?… 

Vă imaginaţi posibilitatea unei lingua franca? Este posibil un limbaj unic, universal? 

Voi răspunde la fel ca la întrebarea despre aparentul exces, exemplar însă, de traducere de la vîrful UE: pînă la o anumit nivel, între anumite limite, putem să comunicăm simplificat. Problema este să nu reducem întreaga comunicare la vreo

Trebuie să ne păstrăm, altfel spus, o anumită impenetrabilitate, o anumită intraductibilitate, o anumită ireductibilitate, întotdeauna relativă, deci tocmai de aceea traductibilă. Traducerea este acţiune eminamente benefică pentru omenire: şi etic, şi pragmatic, totul trebuie tradus. E mai bine, şi etic, şi politic, şi economic, să avem în cap imaginea traducerii, nu pe cea a comunicării, care poate duce la evacuarea mesajului. Ceva mai filozofic vorbind, problema este că limbajul, tocmai pentru că tinde spre unitate, ajunge duşmanul limbilor, deci al diversităţii. Limbajul nu este totuna cu limba, limbajul e mai curînd matematic, cibernetic, un cod, 0/1, nu o limbă, cu vorbirile ei particularizante, „poetice“. Limba e deja şi doar poezie. De-asta şi trebuie tradusă. 

Cu cît o cultură e mai mare, cu atît se traduce mai puţin. În Statele Unite ale Americii sub 10% din piaţa de carte e reprezentată de cărţi traduse din alte limbi. În Franţa, în jur de 40% sînt cărţi traduse. În Germania aproximativ 50%. E provincialismul marilor culturi. Cum vă explicaţi acest fenomen? 

Nu ştiu dacă în cazul culturii americane actuale putem vorbi de o cultură mare sau ar fi mai potrivit s-o numim cultură dominantă, hegemonică etc. Acolo unde e mare, adică productivă – în universităţi, de exemplu –, America traduce mult, consistent, apăsat. Popular însă, cultura americană este preponderent vizuală, narativ-vizuală, principalele ei „cărţi“ sînt filmele şi, mai precis, televiziunea: vizual şi în flux se narează şi se formulează, se codează-decodează, social, lucrurile. Cînd eşti o putere dominantă, la fel ca şi în economie, încetezi să mai fii un simplu partener, un simplu actor, eşti (sau tinzi să fii) în acelaşi timp şi în primul rînd piaţa însăşi, mediul însuşi, lumea însăşi. Şi atunci tu eşti traducerea, „motorul“ de traducere, tu îi faci pe ceilalţi să se traducă sau nu, să se înţeleagă sau nu. E o diferenţă de scară, de magnitudine, care produce „saltul calitativ“ spre o diferenţă de statut. 

În Europa ştim prea puţine despre cultura şi literatura produse în Orient. Nu ştim ce se scrie în China sau în India, două ţări cît două continente, cu producţie uriaşă de carte. Globalizarea pare că funcţionează doar pe o singură parte a globului. Doar într-o sigură direcţie. De ce? 

Evident că globalizarea merge doar într-o singură direcţie, dar mai mult decît o direcţie „exterioară“, geopolitică (să spunem, dinspre Vest spre Est sau, mai curînd, dinspre Nord spre Sud), în cazul globalizării este vorba de o „direcţie“ structurală, internă: de sus în jos, indiferent de ţară, de localizare. Globalizarea ţine de „imperialismul“ intern al puterii în general, accelerat şi intensificat de presiunile expansioniste intrinseci ale logicii capitalului (aici, Marx, ne place sau nu, este inevitabil). Extinderea, „globalizarea“ actuală (care nici măcar, spun analiştii, nu este prima) nu ţine de capriciul, eventual moderabil, al vreunei „lăcomii“, ci de logica intrinsecă a profitului – punct. Ce macro-actori mai puşi, azi, pe globalizare decît China, India, Brazilia etc.? Globalizarea ţine loc, adică face economie de imperialism politic. Exemplul masiv pe care îl daţi dvs., despre ne-comunicarea culturală Occident – Orient, nu face decît să dovedească că planul universalist are limite. Chiar dacă nu mai sîntem, să zicem, parohiali, am rămas totuşi cultural, „zonali“. Aici, traducerea ar trebui să acţioneze la nivel macro, cultural şi mai cu seamă religios (teologia ca traductologie, cum glumesc şi nu prea în cărţulia mea), căci schemele de gîndire diferă. Dar poate tocmai asta poate face mai interesante nişte întîlniri punctuale, sub semnul alterităţii extinse, ceea ce, mă tem, încă nu poate scăpa de un anumit exotism.

„Numai culturile care se iau în serios traduc“ – scrieţi undeva. De ce e actul traducerii o condiţie a unei culturi (serioase)? 

Pentru că numai dacă te iei în serios ţii să aduci totul la tine acasă, să ai universalul în particular, să te măsori cu cei mari la tine acasă, adică să-ţi transformi propria casă, din buncăr, în, aşa cum spuneam mai înainte despre America, lumea însăşi. A traduce înseamnă a crea lumea acasă la tine, a organiza colocvii şi reuniuni locale de interes universal. Este un fel de imperialism şi de globalizare pe dos, în care nu te duci peste alţii acasă, ci îi aduci pe alţii acasă la tine, nu ca atare însă, ci, tocmai, traducîndu-i. Dar nu a fost oare definită cultura (europeană, modernă) tocmai ca economie pe dos? 

Dacă actul traducerii este atît de important, cum se face că traducătorii înşişi nu au un statut mai solid în societate sau măcar pe piaţa de carte? 

He, he, he! Păi tocmai de-aia, pentru că în viaţa socială domină economia propriu-zisă, nu cea pe dos. Serios vorbind, tocmai această contradicţie, acest contratimp flagrant m-a făcut să scriu această carte, şi s-o scriu, ca să nu mai amîn prea mult, şi pentru că sînt poet, ca un manifest, deci războinic, ca un strigăt de luptă. Mai grav însă este că în cele mai multe dintre cazuri, traducătorii înşişi nu sînt conştienţi de semnificaţia politică globală a muncii pe care o fac. Întîmplător sau nu, definitivarea cărţii mele a coincis cu apariţia în spaţiul public a primei asociaţii care îşi propune să apere drepturile traducătorilor, ARTLIT. România era, şi din acest punct de vedere, ultima ţară care nu avea o astfel de asociaţie, ultima ţară în care, scurt spus, traducătorii sînt ultimii oameni din industria cărţii: insuficient, tîrziu sau chiar deloc plătiţi, nemenţionaţi pe copertă ca autori cu statut specific şi de sine stătător, uitaţi de cronicari etc. Dar tocmai ca umbre indispensabile au devenit importanţi – armata din umbră! – traducătorii în lumea contemporană. Fără ei nu se poate, sînt releul inevitabil al uneia dintre mărfurile cele mai răspîndite: romanul, sau mai exact ficţiunea. În primul rînd traducătorilor, colegii mei, li se adresează, aşadar, cartea mea.

De cîţiva ani există aşa-numitele „motoare de traducere“. Aceste programe automate care traduc instantaneu din şi în zeci de limbi n-au ajuns nici pe departe la subtilitatea pe care le-o cere funcţia. Va putea vreodată această tehnologie să înlocuiască traducătorul uman? 

Vă voi răspunde citînd un banc din perioada comunistă: se poate, dar ar fi păcat. Numai omul traduce, mai mult decît (sau împreună cu) rîsul, îngropăciunea, urmele (false sau nu) etc., umanul ar putea fi caracterizat, generic, tocmai prin faptul că traduce. A traduce înseamnă a te crea prin raportare la celălalt, în raport cu altul şi cu trecutul, dar menajîndu-ţi un spaţiu de libertate. A traduce înseamnă a nu reproduce, ci a re-crea. A performa tradiţia. A nu sări, a nu reduce asperităţile, obstacolele. Şi a ezita enorm, a nu fi niciodată mulţumit, a şti că nu există perfecţiune, ci doar, neîncetat, acţiune. Dar, încă o dată, pentru chestiuni curente, nu foarte importante, tehnologia poate fi suficientă, e acceptabilă şi utilizabilă. Problema e să n-o lăsăm să ne încalece, predispuşi cum sîntem la „servitudine voluntară“, cu atît mai mult cu cît, în cazul tehnologiei, ceea ce poate deveni foarte repede aservire se prezintă drept eliberare, şi, mai ales, cu cît pare fără oameni, aservire fără stăpîni, ceea ce evident este fals. Motoarele ţin de limbaj, care, cum spuneam, sînt nu doar altceva decît limbile (dat fiind că sînt o perspectivă structurală ideală unificatoare asupra acestora), ci, prin emfaza tehnologică actuală (pentru că limbajul este deja, antropologic, o tehnică, dar incorporală), pot ucide, înlocui limbile. Şi asta pentru că, din tehnică umană incorporală, limbajul începe să-şi construiască propriul corp, cu care va trebui să învăţăm să negociem, să tratăm, pe care va trebui să-l atragem de partea noastră dacă nu vrem să intrăm într-un război care poate să ne depăşească, dat fiind că propriile noastre forţe nu mai sînt ale noastre.  

Bogdan Ghiu este poet, eseist şi traducător.

a consemnat Matei MARTIN  

Foto: Z. Cheikh-Khamis, M. Struţeanu

* * *

„Traducerea e depăşită pentru că s-ar depăşi, traducerea se depăşeşte şi în sensul că se generalizează, depăşind doar nivelul inter-lingvistic la care o identificăm şi o situăm în mod tradiţional. 

Totuşi, pentru a face un pas în plus şi a nuanţa aproape decisiv lucrurile, aş spune că lingvisticul, verbalul, rămîne, totuşi, special în toată această «depăşire de sine» a traducerii. În mic, simbolic, «fractal», lingvisticul, sau, mai exact, inter-lingvisticul rămîne la fel de ireductibil ca însăşi ideea de traducere, care tocmai de aici, de la acest nivel, provine. Traducerea este «originar» sau mai curînd

inter-lingvistică, astfel încît chiar şi acum, cînd se

cultural, nivelul inter-lingvistic rămîne ireductibil, dacă nu chiar decisiv.

Ce vreau să spun? Că traducerea în sens actual-lărgit se face tocmai, trecînd de fiecare dată, prin verb, prin lingvistic, prin verbalizare:

adică

“  

Totul trebuie tradus. Noua paradigmă. Un manifest