„Europa a devenit un spaţiu familiar“ - dialog cu Mircea ANGHELESCU

Este profesor emerit la Facultatea de Litere a Universității din Bu­curești, a publicat zeci de cărți, s-a ocupat mai ales de literatura secolului al XIX-lea (dar nu numai). Mircea Anghelescu a lansat, la Gaudeamus, volumul Lîna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română (Editura Cartea Românească). Așa încît l-am invitat la o discuție despre „cum călătoresc românii“.

De ce v-a interesat tema călătoriei?

În primul rînd, a fost o obligație didactică, apoi a devenit o preocupare continuată din curiozitate și din interes. Adevărul e că literatura afectează orice lucru scris despre viața noastră. Călătorim foarte mult și, după ce am început să cercetez tema, am văzut că poate jumătate dintre textele care se studiază au și o componentă de călătorii: de la Iliada și Odiseea, prin Don Quijote, romanele lui Defoe, la cele moderne ca A Passage to India al lui Forster și așa mai departe, pînă la Țiganiada noastră. Motivul este că în timpul călătoriei descoperim mereu ceva mai interesant decît ceea ce vedem în fiecare zi și atunci simțim nevoia să împărtășim și altora ce am descoperit. E foarte interesant să vezi astfel cum intră în literatură unele domenii care înainte fuseseră neglijate, de exemplu peisajul. Pare că a existat dintotdeauna, dar de fapt e o invenție tîrzie, din secolul al XVIII-lea (zic specialiștii). Icoanele bizantine au început să aibă un decor simbolic și abia atunci a început să conteze un ochi care vede peisajul și-l interpretează. Călătoria stimulează un asemenea mod de a vedea.

Cartea dvs. pornește din secolul al XIX-lea, de la cîțiva autori studiați în școală (Negruzzi, Gr. Alexandrescu, Odobescu) care au scris însemnări de călătorie. Este romantismul o perioadă în care e descoperit farmecul de a călători?

În spațiul românesc, da. Sigur, a existat înainte Nicolae Milescu, al cărui Jurnal de călătorie în China este un fel de raport despre dificultățile drumului, dar fără nici un sentiment, fără vreo trimitere la spațiul din care provine. Se naște mai tîrziu la noi această relație între două spații, două culturi. Am început cartea de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea pentru că de atunci tema are cursivitate. Ea nu e o istorie a călătoriilor, e o încercare de așezare a lor într-un cadru european și într-un cadru cultural românesc. Pînă pe la 1840, se zicea că românii nu prea călătoresc (spre deosebire de greci ori de bulgari). Apoi, românii au început să călătorească.

Dinicu Golescu e unul dintre primii autori care scriu despre călătorii și are reflexul comparației cu ce vede în Occident…

El era un intelectual adevărat și un patriot adevărat. A făcut călătoria cu scopuri pedagogice. Nu era un troglodit și nu el trebuia să descopere progresul făcut în Europa: s-a dus să-l caute ca să-l explice boierilor troglodiți de la noi. El tipărise cărți pentru școală, înființase o școală la Golești, a adus din Transilvania cereale ca să nu moară de foame oamenii într-un an de secetă. Am o altă interpretare a însemnărilor sale de călătorie: le văd ca un mic roman filozofic. Un profesor de la Liverpool care se ocupă cu istoria românilor, Alex Drace-Francis, a validat această ipoteză. Cartea lui Golescu a căzut și într-o capcană istorică: n-a apărut în 1826, ci mai tîrziu, cînd începuse războiul ruso-turc, și n-a circulat, a fost redescoperită spre sfîrșitul secolului.

Impulsul comparației cu Vestul avea la Dinicu Golescu rațiuni pedagogice. Dar acest impuls ne-a însoțit pînă astăzi, îl practicăm toți. De ce e așa?

Pentru că „n-am făcut niciodată pînă la capăt reforma“, cum se zice. Prin metoda convingerii, e greu; prin metoda constrîngerii, merge mai bine. Occidentul a învățat lecția mai repede. Occidentul nu a fost mai civilizat ca noi: temnițele din Anglia secolului al XIX-lea, care au rămas în scrierile unor autori celebri (vezi Dickens cu închisoarea datornicilor, biciuirea în public a celor vinovați și toate celelalte), au fost constrîngeri care au dat rezultate. Secolul al XIX-lea a putut construi pe un teren care a fost în mare măsură curățat. Cruzimi au fost și la noi, dar erau rezultatul bunului plac. Unul dintre călătorii de pe la 1842 descrie niște lucruri care îl sperie nu atît prin cruzime, cît prin gratuitate: un țăran spînzurat într-un fel de cușcă și lăsat acolo să se prăjească la soare, nu se știe pentru ce vină. Iar domnitorul avea dreptul de a schimba orice hotărîre judecătorească.

Există destinații predilecte pentru scriitorii români din secolul al XIX-lea? Țări sau orașe anume?

După exilul care a avut loc în urma revoluției de la 1848, cînd se risipesc prin Europa cei mai mulți revoluționari (cei mai mulți, la Paris), Occidentul rămîne destinația privilegiată. Acolo se duc ca la școală, fie ca să găsească școala, administrația, organizarea cea mai potrivită cu situația din Principate, fie ca să învețe în cadrul unui sistem deja reputat. După Franța, Germania e și ea o destinație preferată. Și Anglia, despre care se știa mai puțin, căci era mai departe și, cum spune Ion Codru Drăgușanu, avea și o limbă „strănutată“, mai greu de învățat. Veneția e un oraș unic, cu un farmec pe care românii îl descoperă cu plăcere. Chiar și persoane mai „uscate“, cum ar fi filologii noștri ardeleni: să ți-l imaginezi pe Timotei Cipariu, un canonic care de obicei umblă în sutană, făcînd baie în apa mării la Lido și bucurîndu-se de razele soarelui… 

Pentru secolul al XIX-lea, Orientul pare mai puțin accesibil, sînt mai puțini călători în spațiul oriental…

Se întîlnesc două tradiții culturale. Noi ne-am separat cultural de Orient tîrziu, la începutul secolului al XIX-lea. Heliade-Rădulescu spunea despre tatăl lui că făcea dese călătorii în sudul Dunării sau în Turcia,  nu spunea „Orient“, căci era un spațiu familiar, apropiat. La Alecsandri, descoperirea Orientului e rezultatul lecturilor romantice: Orientul e ceva vechi, dărîmat, cam prăfuit, aflat pe o pantă descendentă, în timp ce noi sîntem ai Europei și ne despărțim de acest trecut. Așa încît tradiția occidentală cîștigă partida.

S-ar părea că nu prea avem aventurieri în cultura română. Există totuși un caz interesant, cel al lui Mihai Tican Rumano, pe care îl cunoașteți foarte bine.

Și eu am crezut că sîntem „mai pămînteni“, că nu prea avem aventurieri. Au fost, de fapt, mai mulți, iar Mihai Tican Rumano este unul dintre ei. E un fiu de țăran care a făcut patru clase și a fugit de-acasă. E discret, nu spune nicăieri de ce și cum a plecat, spune doar că s-a trezit pe puntea vaporului. Ajunge, înainte de Primul Război Mondial, în Argentina, învață spaniola și acolo își dezvoltă interesul pentru spațiul hispanic, apoi se stabilește în Spania, pe urmă merge în Africa. Bănuiesc că, de fapt, el era un povestitor și căuta mereu subiecte. Primele cărți de călătorie le-a publicat în spaniolă, la Barcelona. A reintrat în relație cu țara și a ajuns consul onorific. A fost tentat să scoată un ziar româno-spaniol, în care și-a băgat toți banii. Cînd i-a terminat, a terminat și cu consulatul onorific și a trebuit să vină în țară și să se facă gazetar ca să aibă din ce trăi. Mai sînt și alți aventurieri. Este un tînăr, fiu al unui învățător evreu, care pleacă din țară să facă studii la Paris, Iuliu Popper. După aceea se angajează la Canalul Suez și ajunge apoi în Patagonia, un ținut bogat în aur. Stă cîțiva ani, face o exploatare auriferă. Moare peste cîțiva ani – nu se știe cum, poate dintr-o criză de inimă sau otrăvit de concurenți. Vintilă Horia a scris un text emoționant despre Popper. Au rămas de la el niște texte publicate cîndva de ziarul Adevărul. Are niște descrieri ale dezlănțuirii naturii la Capul Horn, avea condei pentru astfel de scene. Literatura se hrănește din astfel de experiențe și din textele care rezultă din ele.

Partea a treia a cărții se ocupă de călătoriile epocii interbelice. E vreo schimbare în felul de a călători al autorilor români?

E o diferență față de predecesori, în primul rînd în ceea ce privește maturizarea unui ochi care are deja educația privirii și a noutății. Călătorii au motivații diferite. Sadoveanu, de pildă, leagă călătoria sa în Olanda de o prezentare elogioasă a frumuseții, curățeniei, ordinii din Olanda, cu rezerva că la noi așa ceva nu e de dorit, căci sîntem făcuți din alt material și cine știe să aprecieze o dimineață în pădure sau o priveliște din vîrful muntelui nu se simte acasă acolo unde totul este netezit, lustruit și curățat. Interbelicii admiră în continuare Occidentul, dar tratează echilibrat, de la egal la egal, ce văd acolo.

Mircea Eliade s-a dus să învețe, să ia notițe, să întîlnească oameni celebri, dar are capacitatea de a se detașa și de a privi și cu un ochi critic. El a stat doi ani în India special pentru a se elibera de „complexul călătorului“. Există o dorință de a configura o geografie a noastră, a românilor, care au o viziune proprie asupra restului lumii. Se vede senzația de apartenență la Occident, pentru călătorii interbelici sîntem produsul aceluiași tip de cultură. Dar de la Heliade-Rădulescu încoace, se vede că învățăm din Occident „materii“ pe care nu le-am avut în curriculum (inclusiv o mai bună organizare), în schimb oferim un suflet mai pur, o natură neagresată, nemurdărită de progresul civilizației. Asta se vede și la Camil Petrescu, și la alți interbelici. Călătorii din perioada interbelică văd în Occident o anume saturație și interese care falsifică ceea ce ar fi trebuit să fie omul și familia. Și Rebreanu cînd ajunge la Paris, și Jean Bart, și alții spun despre occidentali, americani etc. că și-au pierdut darurile și metrul de măsurat lucrurile importante. Se schimbă și felul de raportare la privirea străinului. Tican Rumano se întîlnește în Africa cu un african care avea studii în străinătate și care îi spune: „Ați venit aici să ne învățați; lăsați-ne cu superstițiile noastre și cu stilul nostru de viață, aici e Africa“. Problema rămîne deschisă, și e tratată de unii călători.

Unele texte de călătorie sînt mai cunoscute publicului, altele mai puțin. N-ar fi atractive pentru tineri, n-ar fi bine să fie studiate în școală?

Fără îndoială. Dar e evident că trebuie reclădită baza pe care se predă literatura. Literatura e mai mult decît o materie școlară, e o fereastră către lume. Nu se poate preda cum se predă biologia. E o discuție mai lungă de făcut. Ar trebui să renunțăm la unele texte care nu se mai pot acorda la sensibilitatea actuală.

Cum vi se pare azi tema călătoriei, într-o lume globalizată?             

S-a schimbat lumea, deci se schimbă și literatura despre călătorii. Celebrul comparatist Mario Praz a publicat, la sfîrșitul anilor ’60, un volum de comentarii culturale despre călătorii: ceea ce vezi în altă parte e un punct de plecare pentru o judecată sau o reflecție. În Europa, azi, te muți dintr-un spațiu al tău în alt spațiu al tău. Nu mai poți face o descriere, precum călătorii din secolul al XIX-lea, ci o mică incizie într-o altă materie, dar într-un ansamblu foarte asemănător cu al nostru. Europa a devenit un spațiu familiar.