Etgar Keret: „Măsline, sau blues de sfîrșit-de-lume”

15 aprilie 2020 La zi în cultură

Lumea e pe cale să se sfîrșească, iar eu mănînc măsline. Planul original avea în vedere pizza, dar, cînd am intrat în magazin și am văzut rafturile goale, mi-am dat seama că aș putea să-mi iau gîndul de la drojdie și suc de roșii. Am încercat să vorbesc cu casierița, o femeie în vîrstă, care purta o conversație în spaniolă via Skype, pe telefonul mobil, dar mi-a răspuns fără să ridice măcar privirea spre mine. Părea devastată.

— Au cumpărat tot, a zis în șoaptă, n-au mai lăsat decît tampoane și murături.

Singurul lucru rămas pe raftul de murături era un borcan cu măsline umplute cu ardei, preferatele mele.

Cînd m-am întors la casa de marcat, femeia plîngea.

— E ca o franzeluță caldă, a zis ea, așa e dulcele meu nepoțel. Nu o să-l mai văd niciodată, nu o să-i mai simt niciodată mirosul, nu o să mai am niciodată ocazia să-mi îmbrățișez puișorul.

În loc să-i răspund, am pus borcanul pe bandă și am scos o bancnotă de cincizeci din buzunar.

— E în regulă, am spus în clipa în care mi-am dat seama că nu avea de gînd să ia banii, nu-mi trebuie rest.

— Bani? a întrebat ea, exprimîndu-și dezaprobarea. Lumea e pe cale să se sfîrșească, iar tu îmi oferi bani? Și ce anume ar trebui să fac cu ei?

Am ridicat din umeri.

— Chiar vreau măslinele astea. Dacă cincizeci nu-i de ajuns, plătesc mai mult, oricît m-ar costa...

— O îmbrățișare, a zis casierița înlăcrimată, întrerupîndu-mă și desfăcînd brațele, te costă o îmbrățișare.

Acum stau pe balcon, acasă la mine, mă uit la televizor și mînînc brînză și măsline. A fost greu să scot televizorul aici, dar dacă asta-i tot, atunci nu există un mod mai bun de a întîmpina sfîrșitul decît sub cerul înstelat și cu o telenovelă argentiniană îngrozitoare. E episodul 436, iar eu nu cunosc nici un personaj. Cu toții sînt frumoși, copleșiți de emoții și strigă unii la alții în spaniolă. Filmul nu are subtitrare, așa că mi-e greu să înțeleg de ce se ceartă. Închid ochii și mă gîndesc din nou la casierița de la magazin. În clipa în care am îmbrățișat-o, am încercat să mă fac mic, să fiu mai cald decît sînt în realitate. Am încercat să miros ca și cum abia m-aș fi născut.

(traducere de Ioana Petridean)

***

Etgar Keret s-a născut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, în familia unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. Povestirile sale au apărut în The New York Times, Le Monde, The New Yorker, The Guardian, The Paris Review și Zoetrope. A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestseller-uri, fiind traduse în 42 de limbi – Tzinorot (Conducte, 1992, 2004), Ga’aguay Le-Kissinjer (Mi-e dor de Kissinger, 1994), Ha-Kaytana Shel Kneller (Tabăra de vară a lui Kneller, 1998), Anihu (Eu sînt el, 2002), Și, deodată, cineva bate la ușă (Pitom Dfika Ba-Delet, 2010; Humanitas Fiction, 2018) –, volumul de memorii Șapte ani buni (Seven Good Years, 2015; Humanitas, 2018) și cărți pentru copii. A primit, în 2016, Charles Bronfman Prize și English Pen Award și, în calitate de regizor, în 2007 a cîștigat împreună cu soția sa, Shira Geffen, Caméra d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes pentru filmul Meduzot. În 2010, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În prezent predă la Facultatea de Litere a Universității Ben-Gurion din Negev și la Facultatea de Cinematografie a Universității Tel Aviv.

Cel mai recent volum de povestiri al lui Etgar Keret, Zboară odată, a apărut la Tel Aviv în 2018 și este în curs de traducere la Editura Humanitas Fiction.

Volumele Șapte ani buni și Și, deodată, cineva bate la ușă sînt disponibile în format clasic și ebook pe site-ul Humanitas: https://humanitas.ro/autori/etgar-keret.