"Enescu nu e deloc departe de jazz” - interviu cu Lucian Ban -</i>
Sonata pentru vioară şi pian nr. 2, Preludiu la unison din Suita I op. 9, Sonata nr. 2 pentru violoncel în Do Major (părţile I şi II op. 26) şi partea a doua a Simfoniei nr. 4 sînt cîteva dintre cele zece lucări de care ne-am ocupat " atît eu, cît şi renumitul contrabasist de jazz american John Hebert ", fiecare dintre noi re-orchestrînd/re-imaginînd o parte dintre ele. Sînt mai multe decît va fi nevoie pentru timpul alocat unui concert, aşa încît unele vor fi prezentate în premieră newyorkeză în concertul din 20 octombrie, de la Merkin Hall (susţinut de ICR New York). Intenţia mea este să duc mai departe acest proiect, printr-o serie de concerte în Europa şi un eventual CD. Care este locul lui Enescu in istoria muzicii secolului XX? Yehudi Menuhin, fostul său elev şi unul dintre cei mai mari violonişti din toate timpurile, spunea simplu cîteva lucruri: "Cel mai mare muzician pe care l-am cunoscut, alături de Bartok, n-a fost încă descoperit în întregime" şi "Secolul XXI va fi secolul Enesco" " adică Enesco va fi marea descoperire a acestui nou secol. Dincolo de aceste observaţii ale lui Menuhin, Enescu este unul dintre marii muzicieni ai secolului trecut, dar situaţia lui e una paradoxală " pe de-o parte, el este unul dintre marii virtuozi violonişti ai secolului XX, recunoscut ca atare, iar pe de altă parte, locul lui ca mare compozitor nu e complet elucidat, ca să spun aşa. Există mai multe motive pentru acest lucru: faima lui ca violonist celebru, dirijor şi pianist l-a pus în umbră de multe ori în timpul vieţii pe marele compozitor care era. Apoi, compozitorul Enescu nu a fost atît de inovator precum un Stravinsky sau un Schoenberg, de exemplu. Enescu a inovat în strînsă legătură cu tradiţia. Ca atare, compozitori precum cei menţionaţi au fost mult mai repede acceptaţi în istoria muzicii. Dar, atenţie, sinteza muzicală extrem de personală şi profundă pe care a realizat-o Enescu în opera sa (în special cea de maturitate) este, într-un mod poate mai subtil, o pagină nouă în istoria muzicii. Succesul foarte mare de la primele audiţii ale Rapsodiilor Române a dus la tendinţa în lume de a-l privi pe Enescu precum un "compozitor român", cu exotismul care decurge ca atare din acest raţionament superficial. El însuşi vorbeşte deseori cu "resentiment" şi aproape "repudiere" despre aceste lucrări, cele mai cunoscute ale sale. Ce anume îi individualizează compoziţiile? Un simţ fabulos pentru dezvoltare tematică şi ciclică. Vizibil încă de la început " vezi Octetul Op7 ", folosirea eterofoniei într-un mod genial, un modalism foarte personal, diferit de contemporani. Împreună cu asta, "anularea" tonalităţii, "dizolvarea" binomului Major-Minor într-un mod extrem de original (diferit de cromaticismul post-wagnerian). În asta se apropie de jazz. Apoi, utilizarea extraordinară a "rubato-parlando"-ului (sursa pentru asta este folclorul românesc, vezi faimoasa Sonata a 3-a op. 25, Impresii din Copilărie şi altele). Nu mai puţin, un talent pentru melodie cu totul unic. Nu toţi compozitorii sînt "mari compozitori de melodii". Simplu spus " melodiile lui sînt seducătoare. Sonata ca un blues Spuneaţi că Enescu nici nu este atît de departe de jazz. Ce altceva aţi descoperit în muzica lui, în timpul acestui proiect? Ar fi multe de spus aici despre "aventura mea fascinantă" în descoperirea lui Enescu, dar am să mă limitez la cîteva observaţii. L-am descoperit tîrziu, la New York, cel puţin în adevărata lui amploare. Muzica lui "mi-a vorbit" cu atît mai mult cu cît l-am descoperit departe de ţara mea de origine. Şi mi-a devenit repede limpede faptul că mă aflu în faţa unuia dintre marii compozitori ai lumii. Muzica lui este "răscolitoare". Iar legăturile care mă apropie de el " prin originea noastră comună " sînt subtile. La cîţiva ani după emigrarea la NY, am compus o serie de lucrări de muzică de cameră şi nu mică mi-a fost mirarea să descopăr acum că motive, fraze muzicale şi o anume sensibilitate sînt parcă luate din anumite lucrări ale lui Enescu. Lucrări pe care le-am descoperit doar acum. Din perspectiva mea de muzician şi compozitor de jazz " da, Enescu nu e deloc departe de jazz, de aceea am şi putut fi atît de inspirat de lucrările lui. Sonata de pian în Fa # minor op. 23 este parcă un blues… Am rămas siderat. Are multe elemente, precum cvinta micşorată, nehotărîrea dintre major şi minor, difuzarea materialului sonor " toate amintesc de jazz… Mă gîndesc la un Paul Bley, Ran Blake şi alţii. Am descoperit multe fraze muzicale care sînt similare cu improvizaţia şi feeling-ul din jazz, numai că Enescu le-a notat. Un solo de jazz este asimetric şi neregulat. Muzica de jazz vine ca un flux continuu din felul în care este cîntată, încît este o nebunie să încerci să o notezi. De aceea nu poate fi notat, sau poate printr-o muncă extrem de laborioasă, dar devine un exerciţiu futil pentru jazz. Enescu însă, fiind un extraordinar interpret, un virtuoz, reuşea să noteze toate iregularităţile unei idei, ale unui gînd muzical. A avut destulă libertate ca să nu fie constrîns de tradiţie. Partea a doua "Marziale" din A 4-a Simfonie (cea neterminată) are un groove extraordinar (în sensul jazz-ului). Cum credeţi că s-ar putea recupera muzica lui pentru a o redeschide publicului? Susţinerea de proiecte precum "Enescu Re-Imagined" de către forurile culturale din România. Crearea de programe, serii inovative de către aceleaşi foruri. Festivalul "Enescu" a început acest an cu această serie de jazz. Apoi, publicarea integrală a partiturilor operelor sale. Acum ele nu se găsesc. Publicarea în parteneriat cu editurile care deţin drepturile asupra muzicii lui (Salebert, Enoch " Franţa) a acestor partituri în afara României. Ele se găsesc foarte greu şi în străinătate. Promovarea lui directă peste hotare, prin serii de concerte, albume, cataloage. Ar trebui să existe un film documentar cu adevărat bine făcut despre Enescu. Există două cărţi despre Enescu (viaţă, biografie) în lume " una scrisă de un american, Noel Malcolm, şi una de un francez " Alan Cophignon. Atît. Apoi, o serie de concerte în lume cu diferite ansambluri " româneşti sau nu " pentru a prezenta live lucrările sale atît de puţin cunoscute în afara României şi editarea unei serii de CD-uri cu aceste lucrări. De exemplu, proiectul nostru "Enescu Re-Imagined" ar trebui sprijinit în realizarea unei serii de concerte în marile capitale ale lumii. Fiind prezentat într-o lumină cu totul nouă " din perspectiva jazz-ului " are un potenţial extraordinar să ajungă la un alt tip de public care altfel poate nu ar fi interesat de Enescu deloc. Asta ar trebui să se facă în mod concret " de către Ministerul Culturii, al Turismului şi Direcţia de Cultură din Ministerul de Externe. Ar fi mai util decît discursurile. În ceea ce ne priveşte, pînă acum doar ICR NY s-a raliat proiectului şi vor produce premiera americană cu "Enescu Re-Imagined". Cum au receptat ceilalţi muzicieni muzica lui Enescu? Răspunsul este simplu şi direct " au reacţionat extraordinar şi s-au îndrăgostit de muzica lui. a consemnat Andra MATZAL