Enescu 22 – real şi virtual

23 septembrie 2015   La zi în cultură

Concluzii, perspective, succese şi eşecuri. Ce urmează după această ediţie? Sîntem captivi într-o vreme şi o lume care solicită verdicte cît mai clare. Nici o instanţă din această lume nu poate decide însă cu fermitate în privinţa aprecierii unui act artistic. Pentru că aici vorbim despre percepţii, despre emoţii, despre faptul că dacă toţi am înţelege acelaşi lucru la finalul unui concert, atunci nu ar mai fi vorba despre muzică, ci despre ceva mult mai asemănător cu matematica.

Aşadar – palierele real şi virtual în privinţa ediţiei a 22-a a Festivalului Enescu se pot decodifica în mai multe straturi pe care le voi parcurge în aceste rînduri, într-o încercare de survol a recent încheiatului eveniment care are, totuşi, şi ceva incontestabil: acum, la peste o jumătate de secol de cînd s-a înfiinţat, este cel mai important eveniment cultural românesc cu vizibilitate internaţională inventat vreodată. 

Anul acesta a fost un festival cu foarte mult Mahler, Bruckner, cu Richard Strauss, un festival în care organizatorii au încercat, aşa cum au pus alături orchestre şi coruri româneşti şi mari orchestre străine, să pună alături de muzica lui Enescu, scrisă în prima jumătate a secolului trecut, marea muzică pentru orchestră scrisă aproximativ în aceeaşi perioadă, la final de secol XIX, început de secol XX, tocmai pentru a asculta aceste lucrări şi aceşti interpreţi într-o manieră sincronă. 

Poate a fost un pic cam mult pentru publicul nostru de festival, dar acea lume, care doar în mică măsură vine în timpul anului şi la stagiunile de la Sala Radio sau de la Ateneu, dar vine la Festivalul Enescu, a ascultat cu multă curiozitate aceste lucrări ample, impresionante, dar nu foarte uşor de receptat. Tocmai această îndrăzneală în programare, faptul că s-a cîntat multă muzică scrisă în secolul XX, deşi nu neapărat modernă, a fost răsplătit pozitiv. S-au vîndut multe bilete, au fost mulţi oameni în săli, foarte mulţi tineri şi, în final, nu mai este relevant dacă aceştia din urmă au avut bilete sau au găsit soluţii studenţeşti pentru a participa, măcar după pauză, la aceste concerte. Important este că au fost mulţi spectatori, pentru că este un festival finanţat majoritar din bani publici care trebuie să ajungă la public. 

Anul acesta, festivalul a ajuns la publicul din sală, la publicul Radio România Cultural şi Muzical prin transmisiile radio, în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, la publicul de televiziune şi tot mai mult, la această ediţie, la publicul captiv pe Internet. 

Latura senzorială a muzicii este poate cea mai importantă. Iar această latură nu poate fi suplinită de contactul virtual. A utiliza mijloace de intermediere din această zonă pentru a atrage public este însă esenţial în zilele noastre. Am văzut tot mai mult public tînăr interesat de această muzică a ultimei sute de ani care, într-adevăr, la primul impact este mai dificil de înţeles şi de ascultat. Dar aceşti tineri curioşi şi care caută să afle în avans pe YouTube cum sună o muzică, despre ce este vorba, reprezintă un public care are potenţial în această direcţie. Sînt însă lucruri care nu se întîmplă de azi pe mîine. Preluarea video online, foarte dezvoltată la actuala ediţie, a făcut diferenţa şi a atras foarte mult publicul tînăr, care a venit probabil iniţial din curiozitate, dar dacă i-a plăcut a rămas fidel transmisiunilor în

. Unii s-au dus şi la cinematograf, unde s-au transmis video live unele dintre concerte, dar în acest caz nu putem vorbi despre un succes similar cu cel al operei. 

Noutatea absolută a acestei ediţii a fost achiziţionarea unui public nou, alternativ, esenţial pentru ca festivalul să ajungă la cît mai mulţi şi să dureze în viitor. Vorbim deja despre un public pentru sală, un altul pentru Piaţa festivalului, unde au loc concertele gratuite în aer liber, un altul pentru transmisiile în

online, acestea din urmă îndreptîndu-se către tinerii care deja nu mai pot aborda imaginea şi sunetul separate, nici chiar în cazul muzicii clasice. 

După ediţia anterioară se vorbea cu regret despre faptul că acum vor fi mai puţine concerte din cauza tăierilor bugetare. Acum, unora programul li s-a părut prea dens. Totuşi, să nu uităm că nimeni nu este obligat să vină la toate concertele. Logica acestui tip de programare este cea firească pentru orice festival, care presupune că sînt oameni care vin la concertele camerale, alţii care vin doar la cele de la miezul nopţii, dar şi alţii care au cîte două abonamente şi fac o cură intensivă de muzică clasică. Cei care au ajuns la toate sau la trei sferturi dintre concerte nu sînt sigură că se pot lăuda cu această performanţă decît strict matematic, pentru că puterea de concentrare se pierde în astfel de situaţii. Dar iarăşi avem parte de acele percepţii diferite, chiar contradictorii. 

Un festival este conceput de mai multe persoane: un director de festival, un director artistic, un preşedinte de onoare… Despre ce s-a întîmplat în epoca recentă, numai de bine: Holender a făcut foarte mult pentru Festivalul Enescu, atît prin a susţine aducerea de mari orchestre, cît şi pentru a menţine atenţia, printr-o insistenţă permanentă, asupra legăturii între muzica lui Enescu, marile orchestre şi România. 

Formula Zubin Mehta, preşedinte de onoare – Vladimir Jurowski, director artistic sună foarte bine. Mehta a fost legat de festival încă de la primele ediţii şi este o personalitate incontestabilă, care girează excelenţa în selecta lume a muzicii clasice. Jurowski este un mare dirijor şi un muzician care s-a aplecat asupra muzicii enesciene, prezentînd-o pe marile scene ale lumii. Organizarea, inclusiv repertorială, a unui astfel de festival ţine, pînă la urmă, de cei de aici, de Artexim, de directorul acestuia, Mihai Constantinescu, cel care de cel puţin 25 de ani menţine acest complicat eşafodaj în funcţiune, generînd aprecieri superlative ediţie după ediţie. Iar în 2015, acestea s-au născut atît din realitatea concretă a sălilor de concert, cît şi din multiplele dezvoltări virtuale, de neocolit în zilele noastre.  

Oltea Şerban-Pârâu este doctor în muzicologie, directorul Centrului Cultural Media Radio România şi al Orchestrelor şi Corurilor Radio.  

Foto: A. Gîndac

Mai multe