„E meritul Franţei că am ajuns aici“ – interviu cu Cornel ION

A fost, ca student, printre cei care au înființat Radio Delta – un post care emitea programele RFI. De o bună bucată de vreme, este directorul RFI România. Cornel Ion a primit de curînd, din partea Franței, Ordinul Meritul Național în grad de Cavaler. Discuția s-a purtat, așadar, în jurul postului de radio, cu care se identifică.

RFI a împlinit 25 de ani. Cum a fost începutul?

A fost al treilea post de radio care și-a început emisia în România, după Fan Radio (tot un post francez) și Radio Nova (un post românesc). Sînt cinci momente importante care au marcat destinul radioului și destinul meu profesional, iar fiecare moment e legat de o persoană. Mai întîi aș vrea să adresez un gînd pios profesorului Mircea Ivanciovici; el este cel care mi-a îndrumat pașii spre RFI, în septembrie 1990. Un bilețel lipit în fosta Academie „Ștefan Gheorghiu“, unde începuse să-și țină cursurile Facultatea de Electronică, la care eram student, anunța că RFI, împreună cu facultatea (mai precis, Departamentul de Radio) încearcă să deschidă un laborator. Pentru mine a fost interesant: aveam sentimentul că cunosc RFI. Asta pentru că, înainte de 1989, ani buni adormeam cu un aparat radio Selena la cap și ascultam Europa Liberă (pentru informație), Vocea Americii (pentru topul muzical), ascultam Radio Monte Carlo în franceză pentru că eram vorbitor de limbă franceză și ascultam RFI în limba română pentru că era mirajul Parisului. Mi se părea atunci că-i cunosc pe redactorii de la RFI, pentru că îi ascultasem. S-a creat atunci Radio Delta, un post de radio-școală. De la Mircea Ivanciovici am învățat multe. El a transmis postului de radio seriozitatea. În septembrie 1990 a început, pe 1 ia­nua­rie 1991 a fost prima transmisie în direct. Al doilea personaj important pentru postul de radio a fost un francez, Fran­çois Delorme, cu legături în lumea artistică franceză – fusese asistent al lui Regine (cîntăreață de succes). El a fost un fel de antrenor. A trebuit să creeze din nimic o echipă care să joace meciul vieții: întîlnirea cu RFI. Cînd m-am îndreptat spre RFI, deși eram student la Electronică, nu m-a atras foarte mult partea tehnică. Voiam la microfon. Așa că am ajuns la programe. De la François Delorme am preluat respectul pentru ascultători. Era un personaj care montase un post de radio în Haiti și povestea că a fost o furtună care le-a smuls acoperișul, dar ei continuau să emită, pentru că cel mai important e ascultătorul.

Cine erau ceilalți din echipă?

Studenți la Electronică. Pentru mine a fost un an ciudat. În loc să-mi fac proiectul de diplomă – cum se numea atunci –, eu mă ocupam de radio. Noi am construit acest post de radio. Am luat mașina tatălui meu și m-am dus cu un coleg la fabrica de saltele Relaxa, să luăm burete pentru a antifona camerele din cămin. După șase luni, RFI ne-a invitat într-un stagiu la Paris. Eu și alți trei colegi am ajuns la școala de radio de la Lille. Pe durata verii, timp de două luni, profesorii au fost rugați să ne învețe pe noi, românii (căci România era atunci un subiect la modă, iubit și apreciat) ceea ce le predau francezilor în doi ani. Asta s-a și întîmplat. Al treilea moment al radioului a fost întîlnirea cu Mihai Coman, decanul Facultății de Jurnalism, care mi l-a prezentat pe un profesor de la Școala de Jurnalism din Lille. Radioul a intrat în zodia profesionalismului prin el: am făcut un parteneriat cu Facultatea de Jurnalism, astfel încît la radio au venit și studenți de la Jurnalism. Au venit primii patru. Cu cel de-al patrulea am avut un schimb de priviri și ne-am mărturisit, peste ani, că eu m-am gîndit: „Mare lucru dacă băiatul ăsta o să ajungă jurnalist“, iar el își spunea: „Mare lucru dacă băiatul ăsta o să conducă vreodată un post de radio“. Iată că eu sînt aici, acum, iar el a devenit redactor-șef al RFI și a rămas așa timp de 23 de ani. A fost o perioadă, 1993-1996, cînd unii dintre cei de la început au plecat, iar eu i-am lăsat pe jurnaliști să se ocupe de jurnalism.

La începutul anilor ’90, au apărut multe posturi de radio. Nu e întîmplător că primele au fost posturi studențești: studenții, pe atunci, erau o voce importantă în societate și o forță socială...

Așa este. În 1992 a apărut CNA, a apărut Legea audiovizualului, am primit licență de radio-școală. Au fost peste 100 de studenți care au trecut pe la Radio Delta. Dădeam concursuri și teste pentru voluntari, pentru că erau foarte mulți care doreau să lucreze la noi.

Și-am ajuns la episodul patru din istoria RFI România...

Se leagă de directorul RFI din acea vreme, Jean-Paul Cluzel, fost director al Operei din Paris. El a deschis radioul către zona culturală. Ne sfătuia ce să citim, ce filme să vedem. În mandatul lui, pe lîngă faptul că am alocat mult timp programelor culturale, ne-am dezvoltat în țară. În 1998 ne-am mutat la Romexpo și RFI a preluat 100% acționariatul postului din București, care nu mai putea funcționa ca un radio-școală, iar facultatea nu mai putea susține acest lucru. S-a investit mult în echipamente, am regîndit grila de programe, iar pînă în 2005 am început să emitem la Chișinău, Craiova, Iași, Cluj. Între 2006-2010 nu s-au întîmplat prea multe lucruri, RFI s-a reformat în interior, secția română de la Paris, care avea zece jurnaliști, a rămas doar cu doi. După 2013, cea de-a cincea persoană care a marcat acest post de radio este actuala președintă a France Médias Monde, Marie-Christine Saragosse, care venea cu o experiență de 20 de ani de la TV5 Monde. Cunoștea bine România, francofonia și francofilia existente aici. Ea a venit cu hotărîre şi curaj: a spus că e stupid să lăsăm să moară un astfel de radio; dacă nu are rezultatele pe care le așteptam, este pentru că noi l-am lăsat așa. Așa că a ­luat decizia să ne dezvoltăm, să aducă un echilibru financiar, să dea un suflu nou (cu încă două frecvențe, la Timișoara și la Sibiu). Studiile de audiență ne arată că, în orașele în care emitem, o persoană din două a auzit de postul nostru și 300.000 de persoane ne ascultă în orașele în care emitem, ceea ce e un lucru fantastic pentru un radio care a pornit de la un laborator, de la un radio-școală.

Aveți în spate o întreprindere media puternică, inițial Radio France Internationale, acum France Médias Monde. A fost un avantaj?

Și da, și nu. Anumite filiale RFI au avut de suferit. Filiala din România a fost singura unde nu s-a închis radioul; filialele din Belgrad, Budapesta şi Lisabona s-au închis. Asta pentru că Marie-Christine Saragosse este convinsă – așa cum sîntem și noi – că cultura franceză este înscrisă în codul genetic al culturii române și că francofonia are încă baze puternice în România.

În anii ’90, în România existau și alte birouri ale posturilor de radio străine (BBC, Deutsche Welle, Europa Liberă). Oamenii aveau atunci de ales. Acum, ați rămas singuri: RFI e singurul post de radio occidental care mai are o filială în România. S-a schimbat ceva în viața postului din acest motiv?

Atunci era loc pentru toată lumea. Noi eram diferiți și pentru faptul că eram un radio francez. Îți face bine să-ți dai seama că oamenii te ascultă și pentru că aud altceva, nu numai comparativ cu radiourile muzicale, ci și comparativ cu BBC sau Deutsche Welle. În spatele știrilor și programelor, oamenii auzeau „libertate, egalitate, fraternitate“, auzeau acel art de vivre specific Franței. Era altceva. Și celelalte posturi tratau, de pildă, actualitatea internațională, dar într-o manieră diferită. Pe noi ne interesa foarte mult ce se întîmplă cu românii din Franța sau ce se întîmplă cu statele din jurul nostru. Multă lume a început să ne asculte după ce BBC a plecat – poate și acestui fapt îi datorăm creșterea în audiență. Asta a fost și filozofia atunci cînd s-a decis ca RFI să rămînă aici: să fie altceva, să fie credibil.

Prin ce este RFI altceva?

În primul rînd, printr-o informație parțială și echilibrată. RFI aduce o informație complementară radiourilor locale, aduce diversitate, echilibru și imparțialitate. Apoi, oamenii simt în spatele programelor un anumit stil. Cei care ne ascultă pe noi sînt oameni care au gusturile deja formate, știu unde să caute, vor calitate, sînt cei care ne fac să nu lăsăm ștacheta mai jos și să ne ascundem în spatele expresiei „asta cere piața“ și să facem și noi ca toată lumea. În momentul în care am începe să facem așa, RFI ar avea o problemă. Programele noastre sînt structurate astfel: 50-60% informație, 40-50% muzică. Să nu uităm dimensiunea culturală: și ea ne diferențiază de alte posturi. Avem și programe educaționale, facem cursuri de limba franceză. Apoi, 80-90% din culoarea muzicală a postului este dată de piesele franceze și francofone. Amprenta și sunetul radioului sînt diferite. Eu sînt foarte bucuros că, după ce ani la rînd am încercat să promovăm muzica franceză, nume precum Zaz, David Guetta sau Christine and The Queens sînt difuzate și de alte radiouri. Asta este diversitatea despre care vorbeam: nu trebuie să ascultăm de dimineața pînă seara aceleași lucruri. Oamenii pot alege în cunoștință de cauză.

Și n-aveți sentimentul insulei?

Da și nu. E adevărat că uneori ne simțim ca pe o insulă. Dar și satisfacția e mare. Astăzi, cineva ne-a scris întrebîndu-ne de ce nu emitem și la Brașov. Ai satisfacție și atunci cînd oamenii care ascultă alt fel de muzică descoperă prin tine altceva. Poate nu ești pe o insulă, ci pe o peninsulă, dar legătura cu continentul este destul de subțire. Dar se poate trece de pe o parte pe alta.

Din student la Electronică ați ajuns să conduceți un post de radio. Cum priviți înapoi spre evoluția dvs. profesională?

Sînt foarte surprins că am ajuns aici și că, după 25 de ani, statul care m-a format profesional mi-a acordat o asemenea recunoștință. În primul rînd, e meritul Franței că am ajuns aici. Apoi, e meritul colegilor mei: de la fiecare am avut cîte ceva de luat. Împart meritele cu ei. Cred că și noi am avut noroc cu radioul, dar este și o șansă că ne-am nimerit la acest radio cîțiva oameni cu vederi apropiate.

Foto: David Muntean