E cu totul altfel
Zenobia
Nu este vorba de o boală în sensul vreunui oreion invers şi care apare pe măsură ce pierzi starea de inocenţă a copilăriei, ci de o stare generală a omului, pe care el o are, probabil, şi în faza de foetus. Şi nu pe baza eredităţii. O boală care durează de multe milenii şi nu dă semne că ar începe să slăbească…
Ştii, eu vorbesc cu înverşunare împotriva conştientului; înverşunarea asta a mea pare o obsesie şi poate chiar este, de aceea poate o să te mire că devin o clipă concesiv: dacă ai reuşi să te eliberezi, nu prea mult, de maladia asta şi ai începe să vezi nişte lucruri, ai simţi cît e de rău în primele momente. Şi ai afla cum conştientul, pe care eu îl blamez atîta, începe să-şi găsească alte scuze: te apără de un şoc îngrozitor. Fireşte, în condiţiile existenţei lui în existenţa noastră…
Dar să lăsăm iniţiaţii cu bucuriile şi cu nefericirile lor. Am să-ţi povestesc o întîmplare de la Comana, unde, după cum ştii, vrăjitoria şi anexele ei se practică cu aceeaşi fervoare ca la Paris sau New York, deşi cu o tehnică mai pură, mai puţin delirantă… Dar nu despre asta voiam să-ţi vorbesc… Acum cîţiva ani, cînd primul om a pus piciorul pe Lună, l-am privit şi eu la televizor. Exact în clipa aceea, pisica Japonica năştea primul ei pui şi, dacă n-o mîngîiam, ţipa cumplit, aşa că, de fapt, emoţia mea a fost, într-un fel, împărţită. Cînd totul s-a terminat cu bine, şi naşterea, şi aselenizarea, am ieşit pe uliţă. Acolo l-am întîlnit pe Mitică. Mitică e un zidar în vîrstă, ţigan, prieten de-al meu. Am stat cu el zile întregi pe bancă, în stuf, fără să scoatem o vorbă şi ne simpatizăm reciproc. Mitică mai şi citeşte unele cărţi uluitoare, romane, descoperiri geografice etc., pe care le înţelege cum vrea el. În afară de simpatie, mai are şi un fel de stimă pentru „cultura“ mea. Ce să-i faci? Ca orice om care, fără să caute dinadins, a cunoscut ore de îndelungată tăcere şi meditaţie în mijlocul naturii, Mitică e un fel de înţelept, un fel de „bătrîn“ al ţiganilor din sat.
Spuneam, deci, că am ieşit pe uliţă şi l-am întîlnit pe Mitică.
– Ai văzut la televizor? l-am întrebat. Au debarcat pe Lună…
Mitică s-a uitat în dreapta şi în stînga, apoi mi-a răspuns, confidenţial:
– Propagandă, dom’ Gellu…
Văzuse cu ochii lui, dar nu credea. Nu voia să creadă. Nu voia să-şi clatine universul lui, bine proptit pe stîlpi de susţinere, asemenea celor pe care îi clădeşte el. Îţi închipui ce s-ar fi întîmplat dacă prietenul meu ar fi realizat, brusc, că lucrurile nu sînt deloc aşa cum crede el, că el însuşi se află pe un fel de portocală demenţială care se învîrteşte, pierdută în spaţiu, fără coloane de sprijin?
i s-ar fi prăbuşit cerul în cap, s-ar fi apucat cu mîinile de copaci ca să nu cadă undeva, unde nu există liniştitorul sus şi jos. De aceea, înţeleptul meu refuza să creadă. Ceea ce ai fi tentată să numeşti ignoranţă îi devenise scut de apărare în faţa unei alte ignoranţe, mai sofisticate.
Ţi-am spus istorioara asta ca să-ţi sugerez ce s-ar întîmpla dacă, eliberîndu-ne brusc de conştient, ai realiza cum stau în realitate lucrurile. Şocul ar fi infinit mai puternic, crede-mă, pentru că e vorba de ceva mult mai grav, mult mai înnebunitor, mult mai de nesuportat în condiţiile conştientului. Nepregătiţii, cei care prin jocul cine ştie căror forţe se află în faţa faptului împlinit, dacă nu au o structură cu totul specială, capabilă să ţină piept şocului, nimeresc în ospicii. Şi nu sînt puţini… Iar cei, foarte rari, a căror structură e aptă pentru o disponibilitate totală devin sfinţi, taumaturgi, magi sau mai ştiu eu ce, în orice caz în jurul lor începe să reînvie, pentru un timp, miracolul. Dar să nu-i pui să-ţi explice sau să-ţi descrie măcar ce se întîmplă: fiecare îşi va spune povestea lui, care poate fi absolut adevărată şi aceeaşi, deşi diferită. De obicei, adepţii unuia sau altuia văd numai ce e diferit, ceea ce e absolut biografic şi se chinuiesc să se adapteze, ei, datelor personale ale maestrului, drumului personal, exerciţiilor lui personale – şi de cele mai multe ori nerepetabile. Şi se deschid o mulţime de lotuşi, pe lume, şi se privesc mandale, şi se iau poziţii… Ceea ce nu e rău, dar de obicei nu se întîmplă mare lucru, iar cel mai adesea se întîmplă o nenorocire. Pe cînd înţelepţii îşi zîmbesc între ei şi se dispreţuiesc profund, ştiind că e vorba de cu totul altceva. Nimic nu este cum este şi nici măcar aşa cum pare.
Cînd spun că trăim într-o imensă pasăre care ne poartă – sau cine ştie ce altă metaforă de acest gen – nu fac decît să sugerez gustul adevărului, cu limitatele mijloace ale poeziei. Dar totul este altfel, atît de altfel. Crezi că eşti pe dinafară şi nu eşti pe dinafară. Şi nu eşti pe dinafară, eşti pe dinăuntru. Crezi că te uiţi în afară şi nu te uiţi în afară, te uiţi înăuntru. Crezi că înăuntru e în afară şi e tocmai invers şi e chiar aşa. Adică e cu totul altfel. Şi ce e grav e că nu e invers, ci e chiar aşa. Adică e cu totul altfel. În asta constă nenorocirea, şi nu în faptul că e cu totul altfel. Şi nici că nu are nici o importanţă cum este… Conştientul fixează irevocabil, ca într-o baie fotografică.
Despre interior-exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu,
Foto: Gh. Rasovszky