Dragostea din tei

Municipalitatea seuleză organizează în fiecare an un festival care se cheamă Hi! Seoul Festival, pentru a sărbători istoria capitalei în orașul de pe fluviul Han, dar și pentru a marca deschiderea, spiritul comunitar și de dialog în acest oraș foarte cosmopolit din Asia de Est, din ce în ce mai tolerant cu diversitățile sale noi. Festivalul durează cîteva luni, sînt organizate foarte multe spectacole în aer liber, fie în piațeta verde din fața Primăriei, fie de-a lungul pîrîului Cheonggye (Cheonggyechong), scos la suprafață destul de recent, în timpul administrației primarului Lee Myung-bak, și amenjat pentru promenade – nu găsesc alte cuvinte decît liniștite, dar spectaculare.

La un astfel de festival eram acum cîțiva ani buni, împreună cu un mic grup de colegi și cîțiva amici. Se sărbătorea, în cadrul festivalului, ziua ambasadelor. Fiecare ambasadă își prezenta – de-a lungul unei străduțe care dădea perpendicular în bulevardul cu pîrîul și paralel cu acesta – cîte ceva din etern, egal răspînditele riți-pițuri, vorba unei profesoare de-ale mele, ale „brand-ului de țară“. Zi însorită, așadar, la o masă lungă, în fața cortului Argentinei, cu un pahar de plastic cinstit cu vin. Fiecare cu bisericuța lui lejeră, ca de week-end. Numai eu eram prins în discuții grele cu un amic american, soțul unei colege din Slovacia.

Era în anul 2008, tot primăvara, iar amicul acesta, un tînăr cu vederi liberale, după cum spunea, era foarte pasionat de campania electorală americană, atunci, ca și acum, în plină desfășurare. Erau alegerile „primare“, cele în care cele două mari partide americane, Democrat și Republican, își aleg nominalizații la candidatura pentru președinția Americii. Se dădea atunci, vă aduceți aminte, o luptă destul de tensionată între cei doi candidați progresiști, Barack Obama și Hillary Clinton. Pe scurt, el ținea cu Obama, eu cu Hillary, și de cîte ori ne vedeam, rar cum era, încerca să mă convingă, amical, să-mi schimb opinia. Că am ajuns să-l admir foarte mult pe acest elegant om care e acum președintele SUA – în egală măsură cu minunata Michelle Obama – și să cred că îi vom regreta administrația calmă în această lumea atît de scoasă din țîțîni, e altceva. Atunci, ca și acum, țineam cu Hillary Clinton. Candidata, senatoare atunci a statului cu majoritate liberală New York, tocmai făcuse o declarație foarte deplasată. În contextul disputei nucleare Israel-Iran (condus atunci de radicalul Ahmadinejad), la o întrebare dintr-un interviu, parcă, Hillary a declarat că, dacă ar fi președintă și Iranul ar dezvolta arma nucleară și ar folo­si-o într-un atac contra Israelului, ar „rade“ (I ­would obliterate) Iranul. O declarație, firește, șocantă. El tot încerca să-mi arate cît de rău fac să susțin o astfel de persoană, eu recunoșteam că a greșit, dar încercam să-i găsesc circumstanțe atenuante și să păstrez discuția pe tonul de week-end însorit în care începuse: că o fi fost obosită, că știi cum e cu misoginismul, că o candidată trebuie să fie de cîteva ori mai fermă decît un bărbat ca s-arate că e pregătită etc. El, nu și nu, toleranță zero. L-am întrebat dacă Iranul ar avea dreptul să arunce cu bomba și să ucidă nu numai soldați, căci în urma unei atari monstruozități ar muri și copii, femei, bătrîni. Mi-a răspuns că da, Iranul ar avea dreptul, că are o cultură mare. I-am zis și eu că firește că are, că și Israelul are și că toate statele din zonă împărtășesc valori care ar trebui să alimenteze pacea. Nu mă auzea, nu și nu, doar cîștigarea argumentului conta, Hillary era un monstru și trebuia să piardă. Ei și atunci, văzînd că nu-i chip să ieșim din încrîncenare, mi-a venit, nici azi nu știu exact de ce, să-i zic, cu o față calmă și serioasă: „You know something, I am Jewish“. N-am văzut în viața mea o schimbare de fizionomie mai radicală. Din încrîncenarea înroșită, a devenit literalmente palid, mîna a început să-i tremure, a început să-și ceară scuze cu debit de neoprit. Că n-a știut. Că dacă ar fi știut n-ar mai fi zis asta.

Țin minte cristal reacția prietenilor de la masă. S-a lăsat o tăcere lungă. Kari și-a întors chipul ei mereu surîzător într-o încremenire surprinsă, Florian cel funky nu-nțelegea ce se petrece. Îi zice Kari ce se-ntîmplase, prinsese finalul. „And we discover now that Bogdan is Jewish…“ Gata, masa murise, ne-am ridicat, trebuia să mergem să mîncăm undeva, a fost o chestie de un glacial titanic. Dar eu m-am simțit îngrozitor de rău. Îngrozitor că nu am zis imediat, nici măcar după ce vîlvătaia discuției s-a potolit, nici măcar cînd am fost bombardat de simpatica lui soție, în noaptea următoare, cu sms-uri că dacă nu știu să discut, mai bine să tac, că așa crede el, că prietenii lui știu etc. Că nu i-am zis că am mințit, că nu sînt evreu, că am zis-o doar de dragul argumentului. N-am zis-o. Pe moment eram atît de revoltat de calmul „liberal“ cu care își declama inepțiile periculoase, că nici nu mi-a trecut prin minte. Dar sentimentul de vină a rămas. Mult timp după aceea, cînd ne zăream prin campus sau prin vreun autobuz și cînd mă evita de-a dreptul speriat, am vrut să mă duc la el și să-mi cer iertare, că poate am greșit amîndoi, să-i zic că politica asta poate nu-i de noi, că o discuție ca aceasta trebuie avută cu alte argumente, nu cu nervi și cu superficialități care pot deveni nocive. I-aș fi zis să revenim la momentele în care ne-am cunoscut, cînd a venit la mine, jovial și bonom, rotofeiuț așa cum era, să-mi spună că și-a cunoscut soția într-o frumoasă vară, la o Școală de vară în Bratislava și că a îndrăznit, el, scundul și rotofeiul, să o invite pe impetuoasa blondă (man, oh, man, chiar era!), și cu cap mai înaltă, la dans pentru că a văzut că le place amîndurora „Dragostea din tei“ de O-Zone, în mare vogă în vara aia. Cînd a venit la mine să mă-ntrebe ce înseamnă versurile, că el știe ca tot mexicanul vesel și bun numa-numa și basta. If only I could turn back time…

If only I could turn back time… Îmi pare rău. Îmi pare rău de excepționalismul în care m-am strecurat, de scurta aroganță, de secunda de furt de identitate, chiar și pentru un argument just. Cînd am plecat în Coreea, deprimat, o prietenă din liceu care lucrase și ea în străinătate mi-a zis: „Lasă, o să fie bine, poți să te reinventezi acolo“. Doamnelor și domnilor, aceasta nu este o formă de reinventare. Nu cred că e deloc kosher.