Dottore

Maică-mea – care mă ţine la curent cu tot ce se întîmplă în vestul ţării, de la construirea autostrăzilor la dispariţia făinii şi uleiului din magazine şi de la forma neliniştitoare a norilor deasupra Cetăţii din Deva pînă la explozia preţurilor la gogoşari – mi-a povestit de curînd că tarabagiii din piaţă au început să-şi arunce unii altora, ca ultimă înjurătură, apelativul Dottore! Se ceartă, îţi împing gogonelele, îşi cheamă susţinătorii, vine poliţia pieţei, iar cînd lucrurile se inflamează, îi auzi: Dottore! – şuieră maică-mea la telefon, pe tonul inconfundabil al preşedintelui Băsescu, prins fără îndoială pe vremea căpitanului Corrado Cattani. Bine că n-ai făcut medicina! – mai zice maică-mea, pentru care doctori sînt doar medicii (chiar fără doctorat) şi pentru care doctoratul meu în litere e frecţie la picior de lemn – că rîdeau acum oamenii de tine... Doar dacă nu plecai şi tu dincolo ca... (şi-aici începe lungul pomelnic cu toţi cei plecaţi – colegi, rude, prieteni, cunoştinţe – e drept, cei mai mulţi medici).

Dincolo, colegii, rudele, prietenii şi toate cunoştinţele noastre care-au făcut medicină o duc fantastic, formidabil, uluitor, operează „cu lasere“ şi fac experimente în stare de imponderabilitate la NASA, sînt parteneri în cabinete cu tradiţie şi şi-au făcut, fără excepţie, case cu piscină şi garaj. Da’ bine că tu n-ai făcut medicină – mai zice maică-mea, adunînd în jurul receptorului tot oxigenul din casă şi înghiţindu-l în trei trepte –, că te-ai fi întors sigur acasă şi-ar fi rîs lumea de tine, ţi-ar fi zis dottore, de parcă e uşor să fii doctor (şi-aici începe partea politică fermă a discuţiei, care se încheie întotdeauna brusc). Partea bună a lucrurilor e că maică-mea a renunţat, în cele din urmă, la visul ei de aur pentru mine: să fiu medic. Partea proastă e că, într-un punct al acestei lungi convorbiri monocorde (pe care am reluat-o din cele mai exotice colţuri ale lumii), maică-mea are dreptate: medicii au plecat cu sutele de mii şi pleacă de parcă aici a rămas (ca-n bancul celebru) o ţară nepopulată.

Migraţia medicilor în Occident a ajuns un fenomen de necontrolat, la fel de dramatic ca orientarea profesorilor buni spre zone mai „lucrative“ sau ca realierea Bisericii cu politicul. Şi, într-adevăr, mulţi dintre cei plecaţi de-aici (ştiu nenumărate cazuri din Cluj) ajung în scurt timp la vîrf în meseria lor, după ce ani de zile încercaseră să-şi găsească un loc de rezident într-un mare spital, să facă „mîna a doua“ pe lîngă un profesor, şi el cu clientela lui, să ajungă în vreo clinică particulară unde să se fixeze. N-au avut încotro şi au plecat – în fond, bine fac cei care nu reiau umilinţele, aşteptările inutile, depresiile celor care au tot aşteptat să se „autoregleze“ sistemul. Sistemul s-a autoreglat, dar fără ei. El a rămas – în medicină, ca în atîtea alte locuri – al celor care ştiu din faşă cum merg lucrurile, al celor cu spatele ţinut de-acasă, al carnasierilor.

Cînd ai de-a face cu sistemul medical din România, faci însă legătura rapid – ca maică-mea – cu acel dottore, aruncat subţire, printre dinţi şi cu ocheada piezişă... Dacă renunţi la sistemul clasic (pilă-aşteptare-plic) şi-ţi faci abonament la vreo clinică particulară, poţi avea destule momente de stupoare. Bref, ei se fac că ne consultă, noi ne facem că-i plătim. Un abonat are o serie de servicii y compris, dar dacă medicul e prea sus în topul clinicii (sau, Doamne fereşte, e universitar!) serviciile sale se plătesc separat şi la alt tarif. Uneori afli de la început, alteori nu; trebuie să pricepi din tăceri, din priviri pe fereastră, din trimiteri (evazive) spre alţi doctori, din rapiditatea consultaţiei sau din inutilitatea ei. Tot în clinicile particulare există o specie de doctori tineri foarte bine pregătiţi, brici în meseriile lor, care îşi fac mîna tot în perspectiva plecării. E şi asta o formă de autoreglare a sistemului: despre ei umblă vorba (şi chiar umblă, căci există o bursă a doctorilor buni, aşa cum există una a nenorocirilor ambulante!), ei ştiu să folosească aparatura de ultimă generaţie sau învaţă rapid, ca adolescenţii, să butoneze computerele ori smartphone-urile, de obicei gîndesc exact, pun diagnostice clare, uneori se consultă şi cu protectorii lor. Dacă-i prinzi în limbul paradisului (medical) occidental, poţi spune că ai avut noroc. N-au nici o compasiune, nu intră în amănunte, sînt grăbiţi, dar nu le pot avea nici ei pe toate...

Există însă şi o altă specie, jalnică, de PR-Dottori care îşi fac, de obicei, reclamă prin reviste de popularizare pentru naivi, iar despre ei nu e mare lucru de spus: se fixează pe lîngă vreo firmă de cosmeticale sau vitamine, se dau holişti sau homeopaţi, dar nu pot fi nici măcar internişti cumsecade, prescriu medicamente (care depăşesc salariul mediu în România) de la parteneri de afaceri. Iar ăştia, indiferent de vîrstă, nici nu pleacă dincolo, fiindcă au descoperit – acum şi aici – găina cu ouă de aur. Nu-şi ascultă pacienţii, nu-i diferenţiază, nu respectă minime reguli (de pildă, în homeopatie nu fac chestionarul clasic, dau medicamente „la litru“ din acelaşi preparat), nu răspund la întrebări, pentru că se plictisesc. Dincolo ar rămîne rapid pe drumuri.

Noroc cu excepţiile, cu ne-sistemicii, cu anti-sistemicii de care mai dai cînd şi cînd, prin cîte-un spital. Surpriza e însă din ce în ce mai mare cînd dai de vreunul, poţi face de-a dreptul un şoc...