Documentare şi replici între lumi paralele – după Astra Film Fest
Ultima ediţie a Festivalului de film documentar Astra Film Fest de la Sibiu s-a remarcat prin selecţia de bună calitate a proiecţiilor, atît în secţiunile de concurs, cît şi în proiecţiile speciale. Mult recompensatul
de Joshua Oppenheimer, şi
al lui Crystal Moselle (marele premiul Sundance Festival), au fost serios concurate de realizări nu mai puţin spectaculoase. Între acestea rămîn de neuitat, poate,
(de Bettina Perut şi Iván Osnovikoff) – o proiecţie de o poezie a imaginii rară despre viaţa simplă şi repetitivă a cîtorva ţărani din Anzi, încremeniţi între ritmul cotidian al unei exploatări miniere din apropiere şi meteorologia maiestuoasă a munţilor, apelor şi păsărilor. Sau, poate, Cechanok, al iranianului Maziyar Moshtagh Gohari, o fină etnografie filmică despre creşterea şi antrenarea sportivă a şoimilor în cultura Orientului apropiat.
Elementul inedit, care merită un comentariu aparte, îl constituie inaugurarea festivalului nu cu un film, ci cu o piesă de teatru experimental,
oferită de actorii români şi maghiari din Tîrgu Mureş (text şi regie: Réka Kincses şi Alina Nelega). Gestul se leagă de invitaţia din acest an a organizatorilor de a reflecta, printre altele, la relaţia dintre realitatea captată de documentarul cinematografic şi realismul altor genuri afine – cum este nerealismul sau cinema-ul observaţional. Oferită publicului drept mostră de „teatru documentar“, piesa e mai curînd o psihodramă în care actorii sînt propriii pacienţi, iar replicile de pe scenă se nasc în urma unui dificil şir de
-uri introspective şi de autoanaliză, terapie de grup şi analiză tranzacţională prin care subiecţii reuşesc în cele din urmă să îşi deblocheze inhibiţiile faţă de coechipierii de etnie diferită şi să scoată la suprafaţă gînduri şi afecte refulate. Suprapunerea dintre experienţa personală şi exprimarea ei dramatică este elementul care transformă reprezentarea teatrală în realitate documentată, punerea ei în formă, în maniera aleasă de cele două autoare-regizoare, cu tot cu rostirea ei bilingvă, fiind menită să intensifice senzaţia de autenticitate şi efectul de real. Piesa captează realitatea sociologică subtilă a raporturilor cotidiene dintre români şi maghiari, surprinde nuanţe de fineţe în variaţiile autodefinirilor şi construcţiei frontierelor identitare. Nu în ultimul rînd, textul piesei este el însăşi o sursă documentară – întîi prin maniera în care se instituie ca gest artistic, iar apoi prin tehnica fidelă de ilustrare a variaţiilor unei situaţii de conflict intercultural latent.
Eroii principali ai acestei puneri în scenă nu sînt propriu-zis personajele pe care le încarnează actorii, cît discursurile lor tipizate, împreună cu setul de stereotipuri reciproce care alcătuiesc spaţiul convieţuirii dintre membrii celor două comunităţi dintr-un oraş încă traumatizat de conflictul letal din 1990. Tîrgu Mureş rămîne divizat de memoria şi deturnările simbolice ale unei confruntări surde, care dislocă normalitatea interacţiunilor sociale, nivelează personalităţi şi pustieşte în jur tot ce înseamnă diferenţă culturală sau de atitudine.
La suprafaţă, atmosfera pare calmă; toată lumea se declară tolerantă, „nu are nimic“ cu cealaltă etnie; cetăţeanul se vede pe sine pătruns de „spiritul european“, dispus la dialog („nu ca ceilalţi!“) şi e gata să apere faţada comună a unei aşezări unde „nu sînt probleme, de fapt“. Spectacolul ne oferă astfel o complexă şi fidelă radiografie mentală a incongruenţelor oraşului etnic mixt: şi maghiarii, şi românii ocupă acelaşi spaţiu fizic, dar trăiesc în oraşe diferite. Spiritul locurilor, ca şi numele în maghiară sau română ale străzilor, evocă vremuri şi lumi paralele; oamenii se plimbă de fiecare dată în alt oraş, în funcţie de etnie, precum în expresiva scenă în care o emigrantă de etnie maghiară revine melancolic, după mulţi ani, în oraşul copilăriei şi nu reuşeşte să se regăsească pe ea însăşi în aceleaşi locuri cu taximetristul român care o conduce debusolat printre clădiri şi străzi ale căror nume de altădată au dispărut. În rutina zilnică a locuirii unui spaţiu resemantizat, românii nu sînt capabili să înţeleagă ingredientul dureros-nostalgic care pigmentează autodefinirea identitară maghiară – iar maghiarii îşi convertesc adesea nostalgia în victimizare post-traumatică şi furie, de care românii se sperie adesea şi o etichetează drept iredentism. Dar atît majoritarii, cît şi minoritarii se percep distorsionat, prin lentilele culturale care construiesc delimitările ce configurează propriul spaţiu identitar.
Cele două comunităţi trăiesc în lumi reciproc etanşeizate, iar încordarea dintre ele o simţi abia cînd încerci să evadezi din una în cealaltă. Simţi aşadar ce tensiune există între cele două etnii doar cînd observi cenzura colectivă la care sînt supuşi propriii co-etnici înclinaţi să adopte o fărîmă cît de mică din punctul de vedere al „celorlalţi“.
Această postură incomodă pe care şi-o asumă cele două autoare, împreună cu tinerii actori care se aventurează să le traducă în realitate proiectul, este deliberat asumată. Ea aparţine unei filozofii a vindecării prin recurs la adevărul revelat cu curaj autocritic şi onestitate. Ea porneşte de la necesitatea explorării în profunzime a resorturilor conflictului şi de la necesitatea de a deconstrui blocajele mentale care îl ocultează. Rezolvarea lui ţine însă şi de respectul pentru integritatea celuilalt aşa cum este el şi de protejarea sa, prin discreţie şi poate chiar prin uitare. Cu alte cuvinte, de capacitatea de a tolera şi, chiar, de a tăcea pentru a nu răni. Dar pentru ca această tăcere protectoare să devină normalitate, anumite lucruri trebuie spuse tare iar anumite adevăruri trebuie revelate cu tot disconfortul obscen pe care îl provoacă. Este miza terapeutică pe care o angajează, la final, replicile tari, neconcesive pe care şi le aruncă şi românii, şi maghiarii în
Marius Lazăr este sociolog.