„Doar să imităm în continuare jazz-ul american nu ne duce prea departe“ - interviu cu muzicianul Nicolas SIMION

Aveți în spate o carieră de peste 30 de ani, desfășurată în cea mai mare parte în Austria și Germania. Care-i secretul muzicii dvs., așa originală și încîntătoare ?

Nu e nici un secret. În momentul în care faci un lucru cu plăcere și crezi în ceea ce faci, deja ai făcut pasul cel mai important. Sigur că îți trebuie o bază, trebuie să fi un muzician care cunoști muzica clasică, folclorul, jazz-ul. Fiind născut la țară, mi-am petrecut primii zece ani din viață la Dumbrăvița lîngă Brașov, am făcut liceul de muzică la Brașov, apoi am venit la București, unde în 1983 am încheiat studiile la Conservator și am rămas liber-profesionist pînă în 1988, cînd am plecat în Austria și am rămas acolo. Momentan locuiesc la Kőln, în Germania. Ca student, la începutul anilor ’80, mergeam la domnul Mihai Berindei, inginer de sunet la Radio si Electrecord si chiar jazzman amator, un iubitor si susținător al jazz-ului românesc, și la el am ascultat prima oară Dublul concert pentru saxofon tenor, pian și orchestră de Richard Oschanitzky. Avea o imprimare făcută în 1969 la Leipzig cu Richard Oschanitzky la pian și Dan Mîndrilă la saxofon. Lucrarea aceea mi-a rămas cumva în minte și mi-aș fi dorit să o pot cînta, să o înțeleg, să scriu ceva asemănător. A durat vreo treizeci și ceva de ani... În 2004 am reușit să realizez prima audiție a acestei lucrări în România la Filarmonica din Iași, impreuna cu Florian Weber la pian și dirijorul Peter Oschanitzky, fratele compozitorului. Chiar am imprimat această prima audiție și am cîntat-o apoi la București, Brașov, Timișoara, Arad, Sibiu și Bacău. Pot spune că lucrarea aceasta m-a ajutat să-mi găsesc cumva o direcție, plecînd de la folclor, trecănd prin muzica clasică, ajungînd la jazz și încercînd o simbioză, o sinteză a celor trei genuri și stiluri de muzică. Încă sînt în căutări și mă preocupă ideea respectivă, dar avînd o direcție, mi-a fost mai ușor să înțeleg ce vreau, ce pot și ce ar trebui să fac.

Ați stat ani de zile în Austria și Germania pentru ca să reveniți la muzica rădăcinilor transilvane și românești. Cum explicați traseul acesta?

La noi, pe vremuri, majoritatea jazzmenilor, cu mici excepții, nu făceau altceva decît să imite jazz-ul american. Luau cîte un model, Charlie Parker, Stan Getz, Oscar Peterson, John Coltrane, Miles Davis și încercau să-l imite. Sigur că înveți din tradiție și din istoria jazz-ului dar puțini aveau curajul să fie ei înșiși, exceptîndu­-i pe Richard Oschanitzky și Jancy Kőrőssy pe care eu îi admir foarte mult. Mi-am dat seama că nu avem nici o șansă cu muzica aceasta pentru că nu avem tradiție, nu ne naștem, nu creștem cu muzica aceasta și nu o vom cînta niciodată la fel de bine ca americanii. În octombrie 1988 am ajuns la Varșovia, bineînțeles cu întîrziere, căci nu am primit viza la timp și de acolo am plecat la Budapesta unde am stat două luni și în ianuarie 1989 am ajuns în Austria.

În Varșovia m-am dus la un jam session la Aquarium, un club foarte cunoscut la acea vreme, unde cînta Phil Woods, un saxofonist american foarte cunoscut, continuator al lui Charlie Parker, și un saxofonist polonez Zbigniew Namyslowski. Aveam saxofonul cu mine dar mi-a fost jenă să-l scot din cutie și să mă duc și eu să cînt, pentru că nu mă simțeam pregătit. Din respect pentru acei muzicieni și pentru muzică, am stat locului. Atunci am trecut printr-un moment în care mi-am zis că trebuie să decid dacă nu cumva e cazul să mă las de muzică și să mă fac șofer de taxi. A fost un duș rece care însă m-a motivat, m-a ambiționat și în momentul în care am ajuns în Austria știam deja cam ce vreau si ce trebuie să fac. Ascultîndu-i pe americani live am înțeles că ei fac muzica de jazz cea mai autentică, la nivelul cel mai ridicat iar noi, europenii, venind din altă cultură și tradiție, trebuia să găsim altceva. Trebuia să venim de la folclorul nostru, de la tradiția noastră. Și, ca mic copil, crescînd la sat și asistînd la tot felul de evenimente în care muzica făcea parte din ritual, avînd deci o legătură directă cu folclorul, cînd am ajuns la Viena am revenit la Enescu, la Bartók, la folclor, la culegerile făcute de Brăiloiu, Nicolae Coman, Brediceanu și alți etnomuzicologi. În mare parte m-am legat de Bartók, pentru că el a reușit poate cel mai bine să integreze și să sintetizeze elementul folcloric în muzica cultă. Și el a plecat de la folclorul maghiar, folclorul român, folclorul turc si chiar african... și a descoperit o muzică arhaică, bazată pe tradiția cîtorva sute de ani de evoluție. Pentru mine acesta a fost un izvor de inspirație, am luat motive, am prelucrat teme, scări muzicale, ritmuri. Cumva, asta mi-a dat o bază, mi-a dat încredere, muzica suna altfel și eu cîntam altfel pentru că aveam o legătură, o bucurie și un sentiment că ceea ce cînt are sens. Încet-încet mi-am găsit un limbaj și drumul propriu.

Ați avut succes pe acest drum în țările în care ați stat, Austria și Germania, dar nu numai acolo.

Da, publicul cred că a apreciat la mine curajul și convingerea că ceea ce fac este o muzică trecută prin filtrul și prin simțirea proprie. Nu încercam să imit pe nimeni, nu încercam să epatez, nu căutam succesul cu orice mijloc. Și mi-au trebuit cîțiva ani sau chiar zeci de ani ca să fiu recunoscut și cumva, apreciat. După ce am primit cetățenia austriacă în 1995, am început să revin în România, ca turist la început (ca o ironie a sorții, aveam nevoie de viză). În 2004 am deschis o casă de discuri la Brașov - 7Dreams Records (http://7dreamsrecords.com/) - și am început să produc și discuri în România, gîndindu-mă că, deși locuiesc în Germania, eu aparțin, de fapt, mai mult scenei românești de jazz. Am scos pînă în prezent vreo 30 de CD-uri, șase cu muzica lui Jancy Kőrőssy, două discuri duble cu muzica lui Oschanitzky... În curînd va apărea și un disc cu muzica lui Johnny Răducanu cîntată de mine cu Sorin Romanescu și Kruno Levacic.

În ce stadiu vi se pare că e jazz-ul din România? Cum vi se par festivalurile de jazz? Care sînt mai reușite?

Cele care au succesul cel mai mare. A fost Sibiul care a ajuns totuși la a 40-a ediție, care a păstrat cumva ideea de jazz (era singurul festival internațional înainte de 1989), apoi a apărut cel de la Gărîna, au fost festivaluri si la Brașov, Iași, Constanța, Timișoara. Au apărut acum și festivaluri mici, de o zi sau două. E extraordinar că se întîmplă acest lucru. Păcatul e că nu prea văd mulți români la aceste festivaluri. Sînt cîțiva, dar cred că promotorii și organizatorii români n-au înțeles că e nevoie să susțină și să încurajeze și scena locală, invitînd de exemplu, instrumentiști străini și combinîndu-i cu români. Avem și prea puțini producători, Romulus Arhire, Andi Enache etc care să scoată discuri și muzică românească de jazz. Eu, prin mijloacele mele modeste, încerc să susțin ideea jazz-ului românesc autentic, pentru că doar să imităm în continuare jazz-ul american nu ne duce prea departe. Iar jazzmenii noștri sînt puțini, ca să fiu sincer (mult mai puțini decît în alte țări), și pentru că n-am avut un învățămînt de specialitate, o școală de jazz în conservatoare. Saxofonul de jazz, de exemplu, încă nu se predă la conservatoarele din România. N-avem profesori. Dar am avut întotdeauna mari talente. Și vorbind de generația mea, am crescut cu Mircea Tiberian, Ion Baciu jr., Liviu Butoi, Anca Pargel, Garbis Dedeian, Puiu Pascu, Virgil Popescu, Decebal Bădilă. Apoi au urmat Sorin Romanescu, Maria Răducanu, Pedro Nergescu, Petrica Andrei, Emil Bazgă, Marius Vernescu etc. Sînt și oameni cu premii foarte importante: Luiza Zan, Marius Vernescu, Petrică Andrei, Sorin Zlat. Dar nu prea sînt formații pentru că muzicienii nu prea rezistă să lucreze împreună. Și nu prea au voința să mergă peste graniță și să concureze cu generația lor din străinătate. Ar trebui să fie ceva mai uniți și să se susțină intre ei. Aici e de apreciat și contribuția ICR-ului prin sprijinul material acordat multor muzicieni români la festivalurile si concertele din străinătate. Cînd apare un nou talent nu trebuie să-i tai craca pentru că-ți face concurență. Dacă-l susții, tu însuți vei rămîne cumva parte a acestui proces, a acestei tradiții. Mi-amintesc de ani în care și eu mi-aș fi dorit să pot cînta cu Johnny Răducanu, cu Marius Pop, cu Dan Mîndrilă și pînă la urmă am cîntat cu ei si am invățat de la ei. Acum, la 57 de ani, mă simt și eu dator și a venit timpul să fac o legătură între generația de la care am învățat eu și generația care urmează.

Spuneați undeva că se pot face lucruri minunate în jazz, avînd alături muzicienii potriviți. Presupun că se poate însă și invers, adică să te trezești pe aceeași scenă cu cineva cu care să nu te potrivești. Ce se întîmplă în asemenea cazuri?

Ies un fel de caricaturi muzicale. Adică, una gîndește compozitorul și bandleader-ul, și cu totul altceva iese în final, adică imprimarea sau concertul. Mi s-a întîmplat și mie de cîteva ori. Este însă un proces prin care trebuie să treci și apoi experiența te învață să nu mai repeți așa ceva, să înțelegi cum funcționează o formație de jazz, cum să-ți alegi muzicienii și repertoriul. Sînt multe lucruri care vin cu timpul. Uneori și norocul își are aici rolul lui, e vorba și de chestiunile materiale, de cîți bani investești...

Ați cîntat, ați orchestrat niște piese („Ritual”, de exemplu) la care spuneați că de fapt n-ați scris nici o notă. Știu că se face asta în jazz. Dar cum se întîmplă lucrurile de fapt?

Jazz-ul este o continuare a muzicii baroc, în care compozitorii nu scriau - notau toate vocile in partitura, era doar un bas cifrat și o structură armonică, eventual o melodie, pe lîngă care, alte instrumente comentau, improvizau, creau. Și se improviza foarte mult. Se știe că pe vremea lui Mozart și a lui Beethoven, cadențele încă erau improvizate de instrumentiști. De la ei încoace însă, majoritatea cadențelor au fost scrise de compozitori, ca să nu mai aibă surprize neplăcute. Acest lucru inedit al improvizației, al creației spontane se întîlnește astăzi numai în jazz. Este de fapt elementul cel mai important, prin această improvizație jazz-ul trăiește, este viu. E adevărat că și folclorul a trăit numai în tradiția orală în care fiecare generație, fiecare instrumentist a mai adus ceva nou. Dar, revenind la piesa „Ritual”, am început cu ritmul, prima dată am imprimat bateria și saxofonul tenor, apoi am suprapus pe rînd încă un sax sopran, un bas clarinet, a venit și un didgeridoo și la sfîrșit și un acordeon. S-a mixat totul și a ieșit piesa de care vorbeam de pe albumul 3rd Rapsody. Apropo, acest titlu vine de la Enescu. El a scris doar două rapsodii dar eu, am preluat tema principală din Rapsodia I. Fără să mă gîndesc foarte mult la un aranjament, i-am spus basistului să cînte o pedală de La (piesa este în La major), și m-am jucat puțin cu melodia, după care am preluat și dezvoltat cîteva idei, am creat un fel de repriză și aceasta a fost piesa. Se întîmpla în 1994, la Viena, o imprimare făcută în mare grabă, cu o singură repetiție. M-am dus cu muzicienii în studio, fără să cînt cu ei live înainte și am scos atunci două discuri: Nick at Night si Third Rhapsody. Ceea ce am urmărit eu în general în cariera mea de muzician de jazz au fost trei lucruri: un filon al jazz-ului inspirat din folclor (ethno sau folk jazz); o altă direcție în care am încercat să combin muzica clasică a secolului XX cu jazz-ul contemporan, în care am scris lucrări pentru orchestre mari, piese simfonice, piese de muzică de cameră, ansambluri mixte. Aici am unit - un combo de jazz și o orchestră - aceste două ansambluri, încercînd prin improvizație și prin muzică scrisă să găsesc un echilibru și să reiasă ceva nou. Nu știu dacă mi-a reușit sau nu, dar am avut cîteva experiențe. Am dorit să ne eliberăm total de niște structuri muzicale pe care ar fi trebuit să le respectăm, am vrut pur și simplu să experimentăm, lasîndu-mă inspirat de sunetul si atmosfera creată. Unele lucruri au reușit, altele au rămas doar niște căutări, dar fără un risc, nici nu poți să descoperi ceva nou. Cei care vor să știe mai multe despre activitatea mea pot accesa și site-ul meu oficial (www.nicolassimion.com).

Uneori, percepția celor care ascultă jazz - cred că multă lume simte asta – este că se crează o atmosferă specială, o stare de spirit, o magie, poate chiar un fel de beție luminoasă, nu știu exact cum s-o definesc. Cum se simte asta din partea cealaltă, de pe scenă?

E foarte simplu. Mai întîi, aceste sentimente și stări vin de la muzicieni. Prin intermediul muzicii se transmite acel mesaj (putem să-i spune oricum) și se crează acest dialog între muzician și public. E o energie, nu știu ce se întîmplă acolo, că nu se întîmplă întotdeauna iar cînd se întîmplă nu știi de ce și cît durează. E ca o revelație. O magie care vine și pleacă cînd vrea ea. Însă atunci cînd se întîmplă, timpul parcă stă pe loc, ne aflăm într-o altă dimensiune temporală. Toată lumea simte acest lucru pe care nu poți să ți-l explici și nici nu poți să-l controlezi. Se întîmplă asta și la piesele de teatru, e ca o transă. Să zicem că întîi compozitorul a simțit și a gîndit ceva atunci cînd a scris piesa, apoi vin interpreții și in final publicul. Totul crează un întreg, o unitate.

Mulți percep saxofonul ca fiind un instrument cu totul și cu totul special. Puteți defini această voce specială a saxofonului? 

E unul din instrumentele care reprezintă jazz-ul cel mai bine, pentru că se apropie cel mai mult de vocea umană. Poți imita vocea umană și la trompetă și la alte instrumente și chiar instrumentiștii din alte genuri de muzică încearcă să imite vocea umană, pentru că vocea omului este cea mai directă, cea mai sensibilă, cea mai profundă. Cu ea poți să atingi lucruri deosebite. Și apoi orice instrument e o prelungire a corpului, a vocii, care devine o cutie de rezonanță prin care te exprimi, prin care transmiți ceea ce dorești. Iar saxofonul are acest potențial de a transmite direct, are ceva uman în sunetul si atmosfera pe care-l creeaza, iți vorbește. De fapt, există o familie a saxofoanelor, pornind de la sopranino, sopran, alto, tenor, bariton și bas. Ele s-au dezvoltat după modelul vocilor umane. Și pentru jazz, saxofonul este unul dintre instrumentele cele mai potrivite.

Ați luat cîteva premii importante, chiar recent. Cum vă raportați la ele, ce înseamnă pentru dvs.? 

La bătrînețe, ha, ha... Sigur că mă bucur de fiecare dată cînd reușesc să realizez anumite lucruri. Nu mă îmbăt cu succesul și cu aplauzele și cu o recunoaștere rapidă. Am crezut întotdeauna într-o muncă facuta cu conștință, într-un lucru de calitate care să rămînă, să nu fie doar o modă. Eu am încercat să fac o muzică atemporală. Am luat anul trecut un premiu la Kőln de la WDR, radioul landului Nordrhein Westfalen. Este un premiu care se oferă pentru recunoașterea unui jazzman deja consacrat. Premiul e la a 15-a ediție iar eu sînt unul dintre puținii străini care l-a obținut. E un fel de recunoaștere și de mulțumire a lucrului bine făcut. Am mai luat de curînd și premiul concursului de compoziție al festivalului de jazz de la Arcub, iar anul trecut premiul Uniunii Compozitorilor pentru lucrarea „Jocul copiilor” etc.

Ce planuri aveți?

Vreau să-mi continui aceste idei, aceste șantiere, aceste catedrale pe care le-am început acum 30 de ani și vreau să dăruiesc puțin mai mult generației tinere. Eu văd cariera unui muzician de jazz dezvoltîndu-se și mergînd pînă la sfîrșitul vieții, deși nu sînt adeptul rămînerii pe scenă pînă în ultima clipă. Unii poate mai au multe lucruri de spus dar în majoritatea cazurilor, instrumentiștii trecuți de o anumită vîrstă nu mai sînt decît o umbră a ceea ce au fost în anii de glorie și ar fi multe exemple. La 70 sau 80 de ani, deși îi apreciezi, îți pot lăsa și un gust amar. Asta este valabil și la mulți actori. La un compozitor e cu totul altceva, el gîndește și creează, dar instrumentistul e ca un sportiv și are un parcurs mult mai scurt fiindcă este și o chestiune fizică și una care ține și de inspirație. Ca jazzman, nu cred că mai poți să creezi ceva nou la vîrsta de 70-80 de ani. Muzica e însă cea care ne spune cînd trebuie să ne oprim și să-i lăsăm pe alții să continue. Eu simt nevoia să cînt cu oameni tineri, cu oameni care poate sînt deschiși și vor duce mai departe ceea ce am continuat și eu de la ceilalți. Prin experiența pe care am acumulat-o aș vrea să le dau măcar niște idei, să deschid niște gînduri, niște ferestre prin care ei să-și găsească drumul lor. Avem multe talente însă, din păcate, unii se lasă duși de laurii unor succese venite prea repede, iar mulți se pierd pe parcurs, neavînd ambiția și voința de a se lupta cu morile de vînt. În artă trebuie să fi idealist.

a consemnat Andrei Manolescu

Foto: C. Giese