Doamne în marginea polii
Nu ar mai fi trebuit să fiu surprins de intensitatea ploii musonice, care ține uneori 24 de ore din 24. Eram deja de cîțiva ani acolo, eram, de fapt, în ultimul an. Musonul îmi tăia însă orice posibilitate de a umple spațiul unei zile, care începea cu o dimineață închisă, joasă, gri-plină. O plictiseală groasă, insidioasă, intra cu fiecare picătură prin ferestrele mari, umplea aerul cu umezeală. Stăteam atunci la etajul unsprezece într-un bloc dintr-un cartier aflat la o distanță considerabilă de oraș. Blocul dădea spre cîteva valuri verzi de munți, jilave, în văile cărora era o bază militară de parașutiști și doar cîntecele lor de înviorare dimineața mai făceau o scurtă competiție, nici aceea foarte fericită, cu sunetul ploii. Ar fi trebuit, după atîția ani, să mă fi obișnuit deja.
Nu mă obișnuisem. Dimineața începea cu cafea în fața ferestrei, stînd întins pe jos, între două perne albastre mari, cu ochii abia aruncați în blur-ul umed de dincolo de fereastră, cu ecranul laptop-ului deschis la vreun document Word început cu cîteva fraze disparate. Nici muzica nu ajuta prea mult. Descoperisem un soi de gimnastică de ocolire a golului acelor dimineți musonice ascultînd mantre sau cîntece din temple coreene remixate jazz. Om mani padme hum dubla monotonia ploii, zi după zi, în bucla YouTube-ului sau a vreunui CD ascultat întruna.
Lipsa soarelui din acea dimineață de 3 iulie mi se părea foarte enervantă. Trebuia să aleg un cadou pentru o foarte dragă prietenă, tot amînasem pentru că speram că ploaia se va opri. Nu ai cum să te protejezi de muson. Nici o umbrelă nu e suficient de cuprinzătoare, nici o pelerină de plastic atît de bună. Tot găsește apa un locșor, tot simți umezeala cum îți înmoaie hainele și încălțările. Și nu era numai ploaia, și o știam bine. În acel moment, mă enerva orice era legat de Coreea: mă enervau jumătățile lor de măsură, vorbitul pe ocolite, rîsul forțat care atenua o situație tensionată, modul uneori perfid de a profita ierarhic de angajații mai ingenui, băgatul în viețile altora, micile morale sociale livrate sub forme de povețe părintești la tot pasul. Nimic nu mi plăcea. Blocul era în vîrful unui deal și, dacă nu-l coborai cu mașina, mai ales cînd ploua, riscai să ajungi, din cauza trotuarelor alunecoase, cu un picior scrîntit în vale, la autobuz. Totul mi se părea enervant: ploaia, alunecușul, cerul închis, căldura sufocantă și umedă, distanța pînă la cel mai apropiat oraș. Nervi grei.
Văd acum, în dimineața aceasta cînd scriu textul, una dintre nenumăratele afirmații motivaționale care curg pe ecranul social media și care zice că, dacă vrei să fii un om bun, trebuie să ai o anumită deschidere față de lume, să ai încredere în lucruri neclare, situate dincolo de posibilitatea proprie de a le controla. Deși nu o zice explicit, să ai credință. Așa a fost și în ziua aceea. O zi plină de momente, exact cînd nu mă așteptam, care au deraiat încrîncenarea cu care o pornisem. Mai întîi, din mijlocul metecăielilor și poticnelilor cu care coboram trotuarul alunecos, chipul unui tînăr, înalt și foarte frumos. Feței mele brăzdate de ploaie și enervare i-a răspuns cu un zîmbet cu totul jucăuș și luminos, de sub o umbrelă foarte colorată, ca un curcubeu. Apoi drumul lung prin ploaie la Bundang, în cartiere în care nu mai fusesem niciodată, să caut un magazin cu veioze. Voiam să cumpăr una mai scumpă, dar vînzătoarea m-a oprit, cu un dat înțelept din pleoape, ca o mătușă care a văzut multe. „Nu, nu o lua pe asta, uite-o pe asta, e doar i man won, e simplă și elegantă.“ Amabila doamnă dintr-o stație de autobuz, care, văzîndu-mă așteptînd în ploaie, fără umbrelă, s-a apropiat cu a ei și, fără cuvinte, a așezat-o, blînd, și deasupra scalpului meu încrîncenat. Apoi, după ce și cel de-al doilea șofer de autobuz îmi dăduse – la fel de blazat și enervat ca primul, uitîndu-se la mine cu o privire, mi se părea clar atunci, nedesimulat disprețuitoare, încărcat de cumpărături cum eram și fără umbrela la care renunțasem între timp – o informație greșită despre direcția unde mergeau, apoi micuța vînzătoare de la un 7-Eleven unde intrasem să iau ceva cald de băut și care, văzîndu-mi plasele ude și rupte, cu ambalajul de cadou de la lampă și ceștile de ceai complet distruse, a ieșit după mine, în timp ce stăteam blazat la o țigară în fața magazinului, cu două pungi mari de plastic în care a băgat, delicat și hotărît, fără – iar – să zică vreo vorbă, restul de pungi rupte. Apoi florăreasa de peste drum de acel non-stop, care probabil văzuse toată scena și care m-a invitat înăuntru, mi-a făcut o cafea instant caldă, mi-a povestit, în timp ce alegeam florile, de fiul ei de care era foarte mîndră – era, înțelegeam, un actor de telenovele aspirant – și care, întrebîndu-mă ce fac în Coreea și bucurîndu-se ca toți coreenii care iubesc educația, mi-a zis să-i scriu în engleză cîteva cuvinte pe o foaie albă, s-o semnez, că o să o așeze lîngă o oglindă ca amintire. La final, după zîmbete calde, mi-a chemat un taxi. O văd și acum, chip înțelept și calm, salutîndu-mă în ploaie la plecare din ușa florăriei.
Așa e Coreea, așa e uneori lumea aceasta. Pe ei, această formă simplă a bunului i-a ajutat să treacă peste multe obstacole – ale istoriei, ale caracterelor umane, ale fatalității. Nu de puține ori, un străin grăbit ori enervat că nu regăsește, imediat salvator, locurile sale comune sociale le poate lua drept ipocrizie, mască turistică. Am văzut reacția aceasta la mulți dintre amicii mei. Nu cred că-i chiar așa. E pînza lor freatică, de care, uneori, în mijlocul unor dimineți senine, cu soare și fără nici un strop de ploaie, în orașul acesta frumos, european și uneori de neînțeles, mi se face foarte dor.
Foto: B. Tănase