Doamna cu strănepoţi de aur

Vineri 30 aprilie, orele 11, în sala „Mitiţă Constantinescu“ a Băncii Naţionale a României, mă gîndeam la cum arăt şi mă întrebam cum de a ajuns un bufon pîrlit ca mine să facă piruete livreşti printre cele două sute de costume negre ultraelegante. Eram singura arătare în blugi şi cămaşă pe-afară într-un peisaj dominat de ceasuri de aur, ace de cravată, pantofi cu scîrţ, doamne severe în taioare „business“, inclusiv inconfundabilul papion şi alura british style a lui Horia-Roman Patapievici, venit, împreună cu Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu şi Radu Boroianu, să vorbească la cea de-a 130-a aniversare a Băncii Naţionale.

Adevărul este că am devenit în ultimii ani un fidel al „zilelor culturale“ organizate de BNR, după ce am făcut o pasiune pentru cărţile editate sub egida „Bătrînei Doamne“, de la somptuoasele albume realizate de Nicolae Şt. Noica (dedicate uriaşei opere de construcţie naţională din epoca lui Carol I, în arhitectură şi mentalităţi, ca şi în finanţe, ştiinţe sau justiţie, în transporturi, administraţie şi armată, ca şi în învăţămînt, arte, gazetărie, loisir, filatelie, numismatică şi ce mai vreţi dvs.) pînă la cele două volume cu Istoria Băncii Naţionale a României în date, alcătuite de Cristian Păunescu, Mihaela Tone şi Nadia Manea, ori la mai recent-captivantul Legendele Bătrînei Doamne, de Cristian Păunescu şi Marian Ştefan. Cum să nu strălucească exemplar astfel de iniţiative într-un context instituţional alterat de rictusul cinic al indiferenţei faţă de propria istorie, unde nici măcar siglele cu panaş artistic (USR, UAP, UMR, BAR, BCS, BCU etc.) nu binevoiesc să-şi scruteze trecutul, unde nici la UNITER nu există o bancă de date a domeniului, unde monografiile instituţiilor de cultură, religioase, legislative, medicale, muzicale, muzeale, liceale, universitare etc. se numără pe degete (cele mai multe excepţii figurează, slavă Domnului, în perimetrul BOR) şi unde, în general, domină de zeci de ani abulia, plezirismul, improvizaţia, de nu cumva aceeaşi greaţă de sine ce caracterizează la noi segmente întregi de viaţă profesională.

Recunosc, pînă la contactul cu această serie editorială nu mă gîndisem niciodată la ce va să zică „filosofia bancară“. Mînuiam, desigur, cele cîteva clişee despre „templul“, „sanctuarul“ sau lojile masonice pe care le reprezintă Băncile, teoriile conspiraţioniste privind eternele manevre oculte ale Marii Finanţe Internaţionale, irepresibil atrase de mirajul „guvernului mondial“ ş.a.m.d., dar nu legasem niciodată fiinţa banilor, „nervum rerum“, de fiinţa naţională. Ce face o Bancă Centrală în plin război, în teritoriul ocupat? Cum, în ce condiţii, finanţează armata, campaniile militare, influenţînd, aşadar, decisiv mersul operaţiunilor? Cum se insinuează, ori se impune, sistemul bancar în viaţa economică a ţării, în gestionarea echilibrului dintre industrie şi agricultură, în educarea mentalului colectiv întru economisire, eficienţă, prudenţă profitabilă şi înţelepciune investiţională? Cum îşi angajează personalul această adevărată Familie, cum îşi fidelizează oamenii, adesea pe generaţii întregi, sau cum ajunge, mai subtil, mai direct, să ghidoneze viaţa politică, programele partidelor, strategiile de dezvoltare naţională? Cum să reuşeşti acomodarea cerinţelor (şi tendinţelor) regionale şi mondiale cu condiţiile interne şi, în fine, ce va să zică mecenatul unei Bănci de atare anvergură?

Mai este oare cazul să repet ce şansă enormă a avut România în ultimii douăzeci de ani în prezenţa lui Mugur Isărescu ca guvernator al BNR? Fireşte că tot domniei sale, pasiunii pentru istorie şi pentru Ideea românească, i se datorează şi suita editorială de care aminteam.

În expozeul făcut în deschiderea simpozionului BNR în istoria modernă a României, din 30 aprilie, academicianul Mugur Isărescu ne-a reamintit că BNR este, ca vîrstă, a 16-a Bancă Centrală din cele 200 existente în lume, înfiinţată cu zece ani înaintea suratelor ei din Italia sau Japonia şi cu vreo 30 de ani înaintea SUA. A evocat „naşterea grea“ – dar cu efecte dintr-atît mai durabile – a acestui reper voievodal gîndit de conservatori şi înfăptuit de liberali (de la 1859 la 1880), i-a acordat atenţia cuvenită extraordinarului personaj care a fost Eugeniu Carada (cu a sa deviză de-a dreptul uluitoare astăzi: „Pentru o Românie liberă, orice, cu oricine, împotriva oricui“), ne-a încruntat încă o dată sufletele amintind nenorocita soartă a tezaurului BNR confiscat de bolşevici, dar ne-a luminat cît de cît cu episodul salvării tezaurului polonez, după care a trecut în revistă biografiile celor 25 de guvernatori din istoria BNR, domnia sa fiind al 26-lea.

Dintre aceştia, Dimitrie Burilianu, Mihail Manoilescu, Constantin Tătăranu şi Grigore Dumitrescu aveau să moară în închisoarea de la Sighet, în primii ani ai comunismului (dar şi Constantin Angelescu, în al cărui mandat de guvernator rezerva de aur a BNR atinsese 240 de tone, a fost întemniţat acolo), ei fiind tulburător omagiaţi cu această ocazie în intervenţia Anei Blandiana. Tot acum (cînd s-a bătut şi o medalie cu chipul lui Eugeniu Carada) s-a deschis pentru public şi „Galeria Guvernatorilor BNR“.

Dar vom mai avea prilejul să vorbim în acest an despre „Bătrîna Doamnă“ şi strănepoţii ei de aur, inclusiv în context cultural. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar.