Distanţe şi parcuri

Una din plăcerile călătoriei departe de locurile în care îți hașurezi harta zilnică – o știm mai mult sau mai puțin cu toții – este redescoperirea peisajului. E ca și cum am trece brusc de la o stare de simili-orbire, la care ne obligă uneori rutina zilnică, un fel „nu (mai) vezi nimic“, ruginit ori blazat, la diferitele grade ale atenției cu care este mobilat vizitatorul unei galerii de artă. Un fel de mic ochi interior se deșteaptă în orice călător, indiferent de nivelul pregătirii sale. Observarea peisajului – fie că e vorba de un colț pitoresc, trăit pe viu și în solitudine ori cu intensitatea cîtorva sute de click-uri fotografice de ochiul nerăbdător să nu-l uite, fie că e vorba de unul urban ori chiar industrial, pe care îl regăsești în aceeași rutină zilnică de care tocmai te-ai îndepărtat – e un soi de remediu împotriva melancoliei.

Legătura între peisaj și depărtare e veche și are sensuri radiale. O discută splendid Andrei Pleșu în cartea sa Pitoresc și melancolie, echivalînd faptul de „a trăi un peisaj“ cu „fenomenul originar al tuturor dualismelor: conștiința individuală se vede confruntată cu pura ei alteritate“. Natura este un „dincolo“, o distanță în sine pe care vrei să o cunoști ori să o înfrunți.

Sensul călătoriilor la distanțe lungi conține această mică robinsonadă. La fel ca personajul lui Daniel Defoe, trezit pe o insulă îndepărtată și povestind dilema îmblînzirii unui peisaj, călătorului modern, fie că se manifestă prin afișarea pe Facebook a ultimului check-in la distanțe lungi, fie că o știe doar el, îi place această exersare a peisajului.

Asia de Est mizează foarte mult pe beneficiul relației distanță-peisaj, iar călătorul occidental e continuu sedus, de la Marco Polo încoace, de acest miraj. Să călătorești, venind dinspre tumultuosul tău oraș european la un templu coreean camuflat de liniile ondulate ale munților, să stai în preajma caligrafiei unei grădini Zen din Kyoto e un mod de a beneficia de această relație. Est-asiaticii au cultivat o și ei intens, făcînd drumul invers, dar cu același scop, înspre splendorile culturale ale lumii aflate în afara granițelor lor, mult timp închise exteriorului. Și au făcut-o știind să exerseze în mic relația distanță-piesaj, chiar la ei acasă.

Marile orașe camuflează uneori foarte bine, în spațiul lor, rolul sanitar al relației dintre distanță și peisaj. Mai ales în parcuri și grădini publice. De cînd am revenit din anii coreeni, una dintre micile mele plăceri este să mă plimb alternativ în două parcuri ale Bucureștiului, aflate la o distanță foarte mică: Parcul Tineretului și Parcul Carol. Nimic mai diferit decît aceste două frumoase grădini. Parcul Tineretului, cu spațiile sale largi, cu întinderea sa care imită așezarea domoală a unei cîmpii, cu sălciile sale decupate parcă din vechi cartoline calde kitsch, șaptezeciste, cu aerul său funcțional, perfect adaptat plăcerii unei după-amieze tihnite cu prietenii ori familia. Cu aerul său inconfundabil de istorie recentă care permite reflectarea aproape ca într-o oglindă a ritmului blocurilor, mai comuniste sau mai noi, din jur. Parcul Carol, cu aerul său istoric, conservînd încă ceva din spiritul vechii Expoziții pentru care a fost construit la începutul secolului al XIX-lea, cu colțuri care amintesc de un parc englezesc ori de o grădină japoneză, cu aspectul său montaniard, cu straturile de istorie așezate ca într-un tort făcut după o rețetă veche. Nu pare mereu apetisant, dar e gustos de fiecare dată.

Sînt sigur, există mai multe asemenea distanțe și peisaje în acest oraș, ca în toate orașele. Trebuie doar să avem răbdarea să le lăsăm să vină spre noi.

Foto: B. Tănase