Dispariţia lui Răzvan Georgescu
Acum doi ani, într-un interviu acordat lui Ionuț Mareș, Răzvan spunea: „În general, tind să fac filme care mă ating pe mine, dar, cumva, mă controlez, mă cenzurez. Îmi cenzurez și orgoliul, și tentația de a povesti filmele la persoana întîi, pentru că nu cred că sînt eu atît de relevant sau că perspectiva mea personală e atît de necesară.“ Această trecere în planul doi era dublată la Răzvan de o puternică empatie cu personajele lui și, în general, cu cei din jur. Puterea lui era una delicată, bazată pe un soi de determinare senină. N-ai fi bănuit, cînd îl vedeai, că fusese diagnosticat cu o tumoare malignă la 38 de ani. Atunci i se mai dăduseră trei ani de trăit, și totuși el a mai smuls „bestiei“ 13 ani. A folosit acest „bonus“ cu aceeași grație, dînd și primind la rîndul lui. După diagnostic, s-a hotărît repede să facă un film pornind de la experiența lui, dar a transferat-o într-un dialog cu alți artiști care trăiesc cu boli necruțătoare. Filmul s-a numit Testimonial, și nu Testament. În locul unui monolog amar, Răzvan a ales să dea glas unui cor de voci care creau o muzicalitate mai degrabă pozitivă. Filmul era însoțit de un cronometru: zilele pînă la teribilul termen-limită erau numărate periodic pe ecran, iar cînd termenul a fost depășit, filmul ajungea la un climax pe care deopotrivă noi, spectatori, și el, ca autor, îl percepeam ca pe o victorie. A publicat împreună cu soția lui, Tina Georgescu, și o carte – intitulată The Biopsy of Love – care exorcizează aceeași experiență (2010).
Sabia care atîrna, la propriu, deasupra capului său i-a împărțit în mod clar viața în două. De la mutarea în Germania, la sfîrșitul lui 1989, Răzvan Georgescu a lucrat ca monteur, apoi ca producător și regizor pentru ZDF și Arte, realizînd, de exemplu, o serie pentru magazinul cultural TV Metropolis și cîteva documentare (Sindromul H.P., Dosarul Monte Cristo etc.). În 2004, anul în care a fost diagnosticat, s-a lansat documentarul Decrețeii, pe care l-a coprodus și coregizat împreună cu Florin Iepan (au mai produs împreună și filmul despre Bela Lugosi). Din 2005, Răzvan s-a definit ca regizor și producător independent. După Testimonial, s-a întors către locurile de unde a plecat. Răzvan avea o legătură specială cu Timișoara și cu Banatul, le cunoștea intim și a rămas pînă la capăt loial prietenilor lui de acolo. Așa s-a născut Trading Germans / Pașaport de Germania (2014), un film despre vînzarea (sau cumpărarea) celor peste 200.000 de etnici germani din România în timpul lui Ceaușescu. Deși spunea despre el însuși că e un „Escu, român get-beget“, s-a simțit dator să vorbească despre soarta acelor oameni, să fie „cutia lor de rezonanță“, cum spunea în motivația proiectului. Așa era Răzvan: se vedea mai degrabă ca un instrument într-un concert mai vast, a cărui linie melodică o urmărea fidel, cu curaj și cu talent.
Deși anunțată de acum 13 ani, dispariția lui Răzvan Georgescu, pe 24 iulie 2017, pare neverosimilă. Vorba Monei Nicoară: el tot murea de ceva vreme, ceea ce – în cazul lui – a însemnat că a trăit mai mult decît cei mai mulți dintre noi.
Foto: Ioan Tasi