Discreţia solidarităţii
Am început să citesc zilele acestea o carte foarte bine scrisă. Robert D. Kaplan a venit de mai multe ori în România, încă din anii ’70. Cartea sa, recent tradusă – impecabil – și în română, În umbra Europei. Două războaie reci și trei decenii de călătorie prin Europa și dincolo de ea, este exact genul pentru care am o pasiune fără rest: scrisă cu rafinament neconstrîns, de povestitor, mergînd pe un fir al rememorării care este, în același timp, egal, memorie și melancolie, dozîndu-și sanitar nostalgia amintirilor, fără să facă din aceasta un spectacol, poate, cel mult, la un fin și necesar nivel autoironic, reținîndu-și, foarte elegant, discret, teoria, cartea lui Kaplan începe cu un adevăr istoric și destul de dureros.
Aflîndu-se într-un mic anticariat din Ierusalim, la începutul carierei, temîndu-se, ca orice tînăr, de stafia eșecului, Kaplan descoperă, ca la un semn combinat de greii imaginarului sud-american îndemnați de Eco, un mic volum de istorie a Europei de Est. Nimic atractiv paraliterar, coperte terne, scris neutru, înăuntru mai ales date. Și, cum se mai întîmplă din fericire în lumea aceasta, cartea îi va schimba viața, căci din acel moment încolo va începe aventura sa est-europeană, de la Berlin la București. Adevărul dureros la care făceam referire sună cam așa: „La pagina șapte am înțeles că tocmai lipsa de unitate a statelor est-europene ușurase ocupația lor de către Uniunea Sovietică. Observasem și eu această lipsă de unitate cu opt ani în urmă.“
Nu merg mai departe cu firul povestirii, vă las pe dumneavoastră să-l descoperiți. E bine scrisă, din nou, e incitantă de-a dreptul. Cartea aceasta și cea a profesorului și istoricului literar Mircea Anghelescu Lîna de aur, scrisă cu aceeași plăcere de a povesti, de data aceasta călătoriile românilor, de a-i lăsa pe alții să vorbească mai mult decît propriile, mereu juste, opinii interpretative, construind o fină regie în ritmul teoriei discrete, sînt ultimele mele descoperiri în materie de plăcere de lectură a voiajelor.
Cuvintele lui Kaplan mi-au adus aminte de cuvintele unei bune prietene din Coreea: „Orice ar face, România și Bulgaria vor fi mereu împreună“, mi-a zis odată Liudmila. Ea este din Bulgaria, a studiat coreeana la Sofia și e de ani buni în Coreea de Sud. Studiază coreeana veche, știe să facă obiecte din ceramică, tradiționale, foarte delicate, e un veritabil coreeanolog, deși, fiind un om de o modestie indescriptibilă, de un realism blînd și cu un tandru simț al ironiei, m-ar certa cu un diez imperceptibil în voce pentru o atare descriere. Sînt un norocos că am cunoscut-o. Foarte norocos. Nici nu știu ce aș putea povesti aici, în acest mic spațiu, care să-i facă un portret cît de cît just.
Ne-am apropiat la o conferință internațională organizată în 2010 la Universitatea din Sofia de către universitatea coreeană unde lucram amîndoi. O văzusem inițial prin campus, mai tot timpul solitară, luînd masa singură, neperturbată. Inspira, și de la distanță, un calm leonin, iar aceasta mi-a plăcut instantaneu. La Sofia, în frumosul oraș dintre munți, am fost cazați la un hotel în centru, lîngă statuia Sophiei, în aceeași clădire cu Președinția bulgară. Am văzut atunci pentru prima oară Sofia și ceea ce pot zice că m-a impresionat a fost tocmai o anumită discreție a orașului și a oamenilor. M-am simțit instantaneu ca acasă. De la mesele întinse ca la București, ca în toți Balcanii, cu aperitive generoase în farfurii astronomice – bulgarii mănîncă și mai abitir pofta de viață – la micile bulevarde decupate, iar, discret.
Am fost foarte buni prieteni, ne-am înțeles ca și cum nu ar fi fost nici o diferență culturală sau istorică între noi. Și în Coreea, și în România, cînd a venit să mă viziteze după ce m-am întors. Am petrecut seri lungi de discuții, împreună cu prietenul ei român, clujeanul Ovidiu, sărbători, de week-end ori pascale, la restaurantul Zelen al fraților bulgari din Itaewon, am călătorit fabulos în Asia de Sud-Est, împreună cu prietena noastră din Italia, Sara. O poreclisem, în glumă tandră, „Stîlpul“, pentru modul bun și ferm în care își ajuta prietenii bulgari să se integreze în nu imediat vizibila, dar totuși foarte complicata societate sud-coreeană. Pentru tot ceea ce știe din cultura locului, pentru generozitate și solidaritate adevărată, adică fără cost.
Comunitatea profesorilor est-europeni de la Hankuk e reală, e veselă, e firească. Emilia și Beata din Polonia, Andrea și Sándor din Ungaria, Miriam și Jiri din Cehia, Gordana din Serbia și Aljoza din Croația, Olga, Alexandr, Maria și Vladimir din Rusia, Milena, tot din Bulgaria, Petro, Daphni, Argyro și Aristotelis din Grecia, pentru a-i numi doar pe cîțiva din cei cu care am fost coleg cît am lucrat acolo, e reală. Am auzit și de la Iulian, un coleg care a fost înaintea mea acolo, că tot așa era și cînd a fost el. Și de la ceilalți profesori de la Litere care au fost înainte sau după. De la prietenii care sînt încă acolo. O fi oare o formă lină de compensație a istoriei, așa, tocmai în țara „dimineților liniștite“?
Foto: B. Tănase