Dincoace de intriga polițistă

Sînt tăbăcit de mult. În paralel cu dulcile firitiseli, Omul care aduce cartea are parte, fatalmente, de nemulţumirile celor care te vor fie atoateştiutor şi „absolut imparţial“, fie pur şi simplu de partea lor. Adolescenţii mă chestionează febril de ce evit cu obstinaţie literatura fantasy, romanele cu vampiri, SF-ul şi tratez oarecum persiflant cărţile motivaţionale. Oamenii serioşi mă ceartă pentru abuzul de frivolitate, favorizarea romanului poliţist, a minimalismului şi mizerabilismului „pe care altminteri îl înjuraţi, dar îl etalaţi bine mersi pe ecran“, accentul trebuind să cadă, fireşte, pe cărţile de istorie, religie, filozofie. Cititorii rafinaţi m-ar vrea exclusiv livrat reeditărilor din marea literatură universală („în zece ani, abia dacă aţi prezentat un Tolstoi: e inadmisibil“). Vîrsta a treia reclamă amarnic memorialistica de puşcărie, deportare, viaţă la conac ori la castel: „restul e literatură pentru coafeze“. Mi se taxează favorizarea „ostentativă, aş zice“, a teatrului în dauna istoriei filmului, muzicii şi coregrafiei, a zonei anglo-franceze în defavoarea spaţiului germanic, a metafizicii în paguba sociologiei, a prozei şi eseului faţă de poezie. Mi se decretează, cu stupefiantă nonşalanţă, moldofobia şi rusofobia, antisemitismul, tradiţionalismul şi ortodoxismul, deopotrivă ecumenismul şi naţionalismul, caragialomania, năismul şi cioranita, iar în materie de istorie naţională am fost ştampilat rînd pe rînd, cu egală fermitate, ca (anti)monarhist, antonescian, liberal, conservator, legionaroid, ceauşist, anglofil şi francofil, în funcţie de volumele prezentate. Asta ca să nu mai spun de sîngeroasa monitorizare a opţiunilor pentru unii editori, autori sau traducători, pentru generaţia ’27, istoria Bucureştilor ş.a.  

Sigur, faţă de alaiul bobîrnacelor, bunul-simţ zice numaidecît „ţine-o aşa, că-i bine. Toate astea-s dovada imparţialităţii şi bunei credinţe“. Oricum, repet: după un deceniu de vorbit 220 de cărţi pe an, m-am tăbăcit. Ceea ce nu înseamnă că nu mă încearcă periodic nostalgia obiectivităţii absolute... 

De la o vreme sînt hărţuit, cu şăgalnică tenacitate, de mai mulţi amici pentru „damblaua în care ai dat cu poliţismele nordice“. Iritat, am făcut inventarul şi am descoperit cu (plăcută) uimire că, de la trilogia lui Stieg Larsson, Millennium, încoace am exfoliat frenetic vreo douăzeci de volume semnate cam de-o duzină de suedezi, norvegieni, danezi, islandezi. Tot număram şi nu-mi venea să cred: Anne Holt – Eroare judiciară, Doamna Preşedintă, Aşa ceva nu se întîmplă niciodată, Liza Marklund – Explozii în Stockholm, Studio 69, Fundaţia Paradis, Camilla Läckberg – Prinţesa gheţurilor, Predicatorul, Lars Kepler – Sub hipnoză, Arnaldur Indridason – Oraşul borcanelor, Liniştea mormîntului, Yrsa Sigurdardóttir – Suflete damnate, Cenuşă şi pulbere, Mons Kallentoft, Vară fatală, K.O. Dahl, Vineri 13, Johan Theorin, Camera întunecată, Hakan Nesser – Punctul lui Borkmann, Asa Larson – Noapte albă. 

Am mai spus-o, dar o repet ori de cîte ori am ocazia: atunci cînd sînt scrise cu meşteşug, literatura poliţistă, romanul detectivistic, de serie neagră ori de spionaj, ca şi horror-ul gen Stephen King, se ridică invincibil dinspre specificul consumului către marea artă a scrisului. Cine a plămădit personaje precum Sherlock Holmes, Maigret, Hercule Poirot, Philip Marlowe, Miss Marple (şi precis că fiecare dintre dvs. va adăuga aici măcar un nume) stă ca scriitor în imediata vecinătate a celor care i-au născut pe Jean Valjean, Monte Cristo, Uriah Heep, Jane Eyre, Pierre Bezuhov, Mîşkin, Meursault. Mă rog, n-o să te-apuci să cauţi în lumea lui George Smiley (John Le Carré) echivalenţe pentru Stavroghin, Karamazovi, Karenina şi Emma Bovary. Ori să-l pui neapărat în competiţie pentru un capitol de istorie literară pe simpaticul Andrei Mladin (Marlowe-ul lui George Arion) cu Ladima, Apostol Bologa şi Moromete. Dar e limpede că dispreţul faţă de aşa-zisul „bas étage“ al literaturii detectivistice vine dintr-o prejudecată vinovată, un complex ilegitim de superioritate. De ce să le fie, din principiu, inferiori Simenon lui Montherlant, Agatha Christie lui Françoise Sagan, Jules Verne lui Malraux, Conan Doyle lui Camus, Chandler, Chase şi Hammett lui Updike, Cheever ş.a.m.d.? 

Am observat că numitorul comun al vorbirilor mele televizate despre romanul poliţist nordic a fost depăşirea suspansului în numele contextului sociologic. A specificului de thriller şi plot-ului vivace, în favoarea nucleului psihopatologic. 

 De bună seamă că ai de-a face cu asasini în serie, răpiri de copii, decapitări, jupuiri şi orori îndelung regizate, cu monştri umani care nu simt durerea, nu ştiu ce-i mila, taie pleoape, violează bestial, îngroapă fete de vii, prelevează organe, printre lesbiene bolnave de gelozie, cu piromanie, autism, sadomasochism, violenţă domestică, pe scurt: o surprinzătoare jefuire de sine într-o societate care se laudă cu temeinicul ei sistem egalitarist. 

 Numai că, dincolo de momelile inerente, de rama, cazuistica şi magnetismul necesare lecturii cu sufletul la gură, toată această explozivă inginerie editorială ţine de sociologia necruţătoare, de istoria şi analiza mentalităţilor. Şi de eşecul faimosului „model suedez de social-democraţie“, care excita în chip iresponsabil fesenismul antiromânesc al anilor ’90.  

Detectivi abulici, comisari alcoolici, divorţaţi, cochetînd cu sinuciderea, părinţi de fiice narcomane. Dirty cops ajunşi serial killers. Ziarişti năimiţi de mafia din finanţe, diplomaţie, justiţie şi servicii secrete. Avocaţi slujind senin fărădelegea. Anchetatoare sirotînd tequila cu sfîntă exasperare, soţii ratate, adulterine buimace şi mame debusolate, visînd cu trupeşă aplicaţie la mariajul pierdut. Corupţie, trafic de influenţă şi trafic de organe, în seniorială nepăsare faţă de mersul geostrategiei în Europa şi-n lume. Fete şi băieţi sistematic abuzaţi sexual de taţii care le ajung obiect al răzbunărilor fioroase. Echipe de softball feminin şantajate sexual de antrenoarea lesbiană, drame identitare, frustrări asasine, bombe pe stadioane... Ce mai, excitaţia lecturii cedează destul de repede înaintea aluviunilor de sociologie (ireversibil?) cariată. 

Sigur că, vorbind o dată la cîteva săptămîni, cale de-o jumătate de an, despre una sau alta dintre cărţile cu pricina – toate apărute la editura Trei, graţie dăruitului redactor care este Magdalena Mărculescu – am neglijat reeditările de la RAO, ART, Polirom ş.a. ale unor romane fastuoase, de la Thomas Mann, Hesse, Kafka, Faulkner, Sábato, la Márquez, Pynchon, Musil, Fitzgerald. Lasă că vremea lor nu s-a dus, însă această felie de viaţă, vizibil alterată, dintr-un aluat de lume reputat ca paradis al protecţiei sociale, îşi reclama în regim de urgenţă amarnica savurare. Ce-i drept, îndărătul anxietăţii Nordului de azi se simte răcoarea – plină de priculici, strigoi, troli, căpcăuni, vulcani şi taine sîngeroase – a Eddelor scandinave. 

 E de gîndit, nu-i aşa? 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.