Din povestea lui Gheorghe Ursu (II) – interviu cu Andrei URSU

12 noiembrie 2014   La zi în cultură

Citiţi prima parte a interviului aici.
Pe 5 noiembrie, Andrei Ursu, după 16 zile de greva foamei, a primit o ordonanţă din partea Procurorului General al României, Tiberiu Niţu, prin care se dispune infirmarea soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale (NUP) asupra ofiţerilor de securitate „implicaţi în acţiunea de represiune“ împotriva tatălui său, Gheorghe Ursu, „cu participarea nemijlocită a ofiţerului Pîrvulescu Marin“, pentru infracţiunile de crime împotriva umanităţii. Ordonanţa dispune redeschiderea cercetărilor, cu „semnificaţia redeschiderii procesului penal“, atît în cazul uciderii lui Gheorghe Ursu, cît şi în toate cauzele din dosarele cu numele generic „Procesul Comunismului“, în care s-au dat anterior NUP-uri.

Ce a văzut informatoarea Pârguţa Croitoru în jurnalul tatălui dvs.?

Tatăl meu consemna tot ce avea legătură cu sistemul sau cu încercările lui de a protesta împotriva acestuia. Printre care şi întîlnirea lui cu Geo Bogza. Acestuia Babu (aşa i se spunea tatălui meu) i-a zis:"Am aici un manifest, aş vrea să ajungă undeva în Marea Adunare Naţională". Voia ca Bogza să-l coopteze apoi pe Eugen Jebeleanu, care era delegat în MAN. Toată discuţia în detaliu e reprodusă acolo. Bogza i-a răspuns acolo că nu crede că Jebeleanu se va băga.

Pârguţa i-a dat ce a citit securistului institutului, Dumitraciuc. Care a anunţat securiştii Direcţiei a II-a, a generalului Macri, şi ai Direcţiei a VI-a, unde era generalul Vasile Gheorghe, de la cercetări penale. Aceştia au trimis imediat mesajul anchetatorului de caz, care a fost Marin Pîrvulescu. Apare în dosarul lui din decembrie ’89, dar apare direct la noi acasă în 7 ianuarie 1985. Tatălui meu i s-a luat paşaportul, căci avea paşaport pentru Statele Unite. I-au deschis dosarul, care acum se numea „Udrea“. În dosar apar aceste percheziţii. Au intrat, au întors casa pe dos, au pătruns în debarale. Pe 17 ianuarie ’85 a fost a doua percheziţie. Era un material enorm. Vorbim de trei valize de manuscrise: poezii, comentarii, nu doar jurnalele. Era pasionat de sport, de şah, de artă, de istoria filmului. Avea un manuscris despre Simfonia 40 de Mozart. Avea partitura aia în jurnal. A ajuns la Securitate. Erau convinşi că e un cod secret... Cînd tu vorbeşti de Ierunca şi Monica, afişe împotriva sistemului şi ce să facem cu puşca cu lunetă, atunci nu te poţi ocupa atîta de Mozart, decît folosind partitura ca pe un cod secret ca să transmiţi cuiva mesaje. Nu se putea ca această chestie să nu însemne chemarea lumii în stradă... Atunci a început un conflict major, Pîrvulescu l-a provocat şi i-a zis: „Spune, bă, ce ai vrut să zici aici?“

Tata mai scria despre barocul Romei şi despre Bernini – încîntat, dar şi deziluzionat. Pîrvulescu era convins că Bernini era legătura lui italiană. Încercau şi ei, făceau o grămadă de legături, erau meticuloşi. Aveau o şmecherie malefică, combinată cu o ignoranţă monumentală. Chiar nu puteau să verifice că partitura era chiar Mozart şi cine a fost Bernini? Ei voiau să găsească un complot al intelectualilor, să-i poată agăţa pe toţi. Îl chemau la ei după serviciu. Îl întrebau despre prieteni. Îi spuneau, la modul foarte parşiv: „Uite, eu citesc din jurnal şi tu scrii. Că noi oricum ştim totul...“

De ce anume a fost acuzat Gheorghe Ursu?

Capul de acuzare din ianuarie 1985, cînd a început ancheta, a fost de activitate împotriva orînduirii socialiste, articolul 166. Acolo era pomelnicul. Scrisorile la Europa Liberă, afişele antitotalitare, jurnalul pe care voia să-l publice... Întreţinerea de relaţii cu aceşti scriitori cu „concepţii duşmănoase“. Au propus să fie arestat pentru definitivarea cercetărilor şi pentru stabilirea naturii relaţiilor cu aceştia.

Tata s-a tot întrebat de ce îl pun să scrie, dacă tot zic că ştiu... Trebuie că înseamnă că, dacă el va scrie, vor putea să-i înfunde cu mai multă uşurinţă. Şi aşa era îngrozit că jurnalul o să-i dea în vileag. Şi-a dat seama şi n-a scris nimic. Atunci au trecut la ameninţări mult mai puternice. „Te arunc pe fereastră“, l-a zguduit Pîrvulescu. N-a semnat nimic. Pînă la urmă, au încetat prin iunie. Atunci a fost ultimul lui concediu, la 2 mai, un concediu și fericit şi trist. Exista o urmă de libertate, dar trena pericolul sumbru că nu se terminase... L-au chemat din concediu la serviciu, unde i-au făcut un fel de muştruluire, în şedinţa oamenilor muncii, şi i-au spus că ar fi fost iertat de organele de securitate. Aceştia voiau să se spele pe mîini pentru că urma să intre pe mîna Miliţiei. Ceauşescu nu mai voia încă un caz politic, fusese o întrunire pentru Drepturile Omului la Ottawa.

Cînd a fost arestat?

L-au arestat pe 21 septembrie 1985. M-au anunţat în aceeaşi zi să vin să-i iau „efectele“. Mi-au dat taşca ferfeniţită cu toate lucrurile lui, pe care nu avea voie să le ţină. Nu mi-a spus nimeni nimic despre motivul arestării. Am stat acolo toată ziua, pînă m-au dat afară. A doua zi am stat cu mama toată ziua. Mi-au spus că era chiar acolo, la Rahova, în arestul Miliţiei. Nu ne-au spus motivul arestării, deşi era unul foarte simplu: a fost arestat pentru deţinere ilegală de valută – avea 17 dolari... Nu ne-au lăsat să-l vedem niciodată în toată perioada aia. I-am dus pachete, le-au respins. I-au respins paltonul, ne-au zis: „Lasă, bă, că se încălzeşte muncind.“ I-am dus nişte cărţi şi ziare, ne-au zis: „Lasă, că aici citeşte Scînteia.“ L-am contactat pe avocatul Pora, care fusese şi al lui Radu Filipescu. Am zis că o fi de-al nostru, cît de cît, mai decent. N-a făcut nimic, deşi am avut lungi discuţii cu el. Spune că l-a văzut pe tata în noiembrie ’85, spre final. L-au chinuit – a spus. Tot spunea că cei vinovaţi de asta erau Vasile Gheorghe, şeful Securităţii, şi Pîrvulescu, care nici nu l-a lăsat să vadă dosarul.

Ce s-a întîmplat în detenţie?

Sora mea din SUA s-a zbătut să intervină americanii. A fost comunicat cazul la Amnesty International. Sidney Yates, un senator american le-a cerut lui Ştefan Andrei, ministrul de Externe, şi autorităţilor să fie cu mănuşi în cazul Gheorghe Ursu. Avem toate scrisorile de atunci pe site, plus actele care se vehiculau între Ministerul de Interne şi cel de Externe. Pînă la urmă, mulţi au avut curajul să vorbească, inclusiv despre „anchetatorul lui“, care rezultă că era Pîrvulescu, cel care-l anchetase şi-n stare de libertate. Care-i cerea să vorbească despre prietenii lui. Şi el nu voia să spună.

Iniţial doar l-au ameninţat. „Ai grijă ce spui data viitoare, n-am timp de tine.“ A doua zi au urmat bătăi la palme – s-a întors cu palmele umflate. Apoi, cu urme de sînge pe faţă, cap, ureche, abdomen, nas. Apoi, din ce în ce mai rău, bătăi la abdomen. A fost pus la izolare severă, în poziţia Christos, în lanţuri. A stat acolo două zile. Era bătut şi în celulă, dar cele mai cumplite bătăi erau sus, la anchetă. S-au concentrat pe bătăile la abdomen. Cred că era momentul în care se făcuseră demersurile în SUA. Era imposibil să mai iasă viu. Dacă ieşea, vorbea. Şi le era frică. Nu puteau să rişte ca americanii să afle că era un caz politic şi că trecuse prin ce trecuse. Dăduseră deja un răspuns fals americanilor, în condiţiile în care Ceauşescu încerca să-şi menţină clauza națiunii celi mai favorizate.

Cum a murit?

Fusese arestat preventiv pentru o lună. I-au mai prelungit pentru încă una. După lege, urma să fie eliberat, căci nu se mai putea prelungi. Urma să fie eliberat pe 21 noiembrie. Pe 15 noiembrie au hotărît să-l termine. Îl văzuse Pora, cu urme de cătuşe. L-a luat la anchetă Pîrvulescu, în dimineaţa aia. L-a adus seara cu pătura, nu mai putea să meargă, sînt multe mărturii în acest sens. De data asta urla de durere, îşi vărsa fierea. L-au ţinut acolo două zile, fără ajutor, fără nimic. A început să verse sînge, urla încontinuu. L-au ţinut aşa special. Ştiau exact ce-i fac. I-au spart un organ, intestinul subţire. Era ideea să ajungă boala într-un moment în care să nu mai poată fi salvat: la peritonită. Infecţie generalizată. În dimineaţa de 17 noiembrie 1985, i-au făcut o operaţie de formă. Dar deja i se instalase această stare, fusese bătut la anchetă de anchetatorul lui. Medicul principal, chirurgul, a spus că echimozele pe care le văzuse şi membranele false din jurul organelor arătau vechimea stării – între 36 şi 48 de ore. A murit imediat după operaţie, pe 17 noiembrie 1985.

Cum aţi aflat?

Ne-au anunţat abia pe 19, prin Miliţia de cartier. Mi s-a spus să sun la ei la secţie. La telefon mi s-a spus: „Tatăl dvs. a decedat. Vă rog să-i ridicaţi efectele de la spitalul penitenciar.“ M-am dus la Jilava cu mama, a doua zi, pe o zăpadă mare, cu un autobuz. Un infirmier ne-a dat „efectele“ lui. N-am înţeles niciodată de ce au făcut lucrul ăsta. Ne-au dat hainele lui pline de sînge, toate. Pantalonii, pantofii, un prosop, toate cu pete groase de sînge negru. Şi cămaşa pe spate făcută fîşii.

Am rămas acolo să încercăm să aflăm cauza morţii. Am cerut să vorbim cu directorul spitalului. Am stat acolo toată ziua. Ne-a primit la un moment dat. Era un birou care mi s-a părut uriaş, el era în capăt, şi ne-a spus să stăm acolo. „Nu ştim ce s-a întîmplat cu el, nu avem nici o informaţie. Mergeţi mîine la morgă şi o să aflaţi.“ După cum am aflat ulterior, îl chema Ghiţă, participase direct la operaţie, era omul Securităţii.

La morgă l-am văzut pe tata. Avea echimoze pe flancuri. I se făcuse autopsia. Şi pe faţă avea urme de lovituri. Şi pe spate avea brazde adînci. Dar nu mi-au spus pe moment cauza morţii. Nici pe certificatul medical nu era scrisă cauza morţii, era în alb.

M-au trimis la cel cu îmbălsămarea. Acesta a dat un telefon în prezenţa mea. Zice: „Da, da, e un caz special, înţeleg.“ După ’89 abia am aflat cauza morţii, după ce a început ancheta, în anii ’90. Doctorii menţionaseră echimozele. Erau vizibile. Doctorul care a făcut autopsia a constatat echimozele, dar a zis că a murit prin stop cardiac. Ceea ce e o porcărie, că orice om moare de stop cardiac. Procurorul civil de atunci, Manea Drăgulin, a trecut „stare toxică, care a dus la stop cardiac. Moarte neviolentă.“

Ce aţi făcut după ’89?

După ’90 am început toate demersurile. Procurorul militar Dan Voinea a început în ’90. Prima concluzie a lui fost că moartea a fost violentă şi vinovaţi sînt ofiţerii anchetatori şi şefii lor. Ofiţerii anchetatori de la Miliţie şi Securitate. Apoi i-au luat cauza lui Voinea, au tărăgănat cu Marian Clită (care a fost considerat vinovat) ani de zile. Îi dăduseră dosarul procurorului Joarză. A fost un troc să ia Clită asupra lui loviturile cauzatoare de moarte, care, de fapt, s-au şi prescris. N-au mai putut s-o întoarcă din cauza unui scandal. În perioada electorală, cînd erau alegerile între Iliescu şi Constantinescu, a fost trimis dosarul lui Clită în instanţă. A venit din nou Voinea. Abia atunci l-au condamnat pe Clită pentru omor, dar n-a făcut decît doi ani. Dar, cu acea ocazie, au mai dat diverşi mărturii şi a apărut numele de Pîrvulescu. Voinea a adunat un dosar puternic. În 2000, prin Hotărîrea CSAT, a obţinut dosarul de urmărire informativă a tatei. Era pe vremea lui Constantinescu... L-am văzut, am făcut ceva copii din el. Avea şapte volume. Era măsluit 80%. Primele două volume aveau şi ceva pagini originale. Dosarul se numeşte „Udrea“. Tot ce avem e de acolo. Stănică şi Creangă au fost trimişi în instanţă în 2000. La un moment dat, spre alegerile din 2000, i-au luat dosarul lui Voinea şi i l-au dat unui procuror securist, Vasile Stanca, şi s-a blocat. După anii 2000, a fost un proces al lui Stănică şi Creangă. Doi ofiţeri din Miliţia ceauşistă au fost trimişi în instanţă pentru prima dată. Cu chiu, cu vai, au fost condamnaţi pentru omor deosebit de grav. Le-au dat zece ani, dar unul a stat cinci ani, şi altul – un an. În paralel, s-a făcut dosarul împotriva lui Pîrvulescu. În 2003, Voinea a disjuns cauza împotriva lui Pîrvulescu, pe aceeaşi acuzaţie, dar nu l-a audiat totuşi pe Pîrvulescu. A rămas un dosar cu care nu s-a mai întîmplat nimic între 2003 – 2007. Dosarul disjuns l-a anexat dosarului crimelor comunismului. Cînd s-a ajuns într-un punct critic cu dosarul, l-au schimbat pe Voinea. În perioada Băsescu. A venit în locul lui Vasilache. Dosarul a fost înmormîntat. Am mai făcut două plîngeri împotriva lui Pîrvulescu, dar mi-au dat NUP-uri. Au pretins că dosarul a fost soluţionat sub judecătorul Gunescu. Anul trecut, în 2013. Am descoperit că, de fapt, dosarul disjuns de Voinea în 2003 nu era acolo. Am făcut plîngeri peste plîngeri, toţi mi-au dat aceeaşi variantă a lui Vasilache. Şi aşa am ajuns să intru în greva foamei. Dosarul nu era acolo. Chestia e că acum l-au găsit. Ministrul Justiţiei a luat dosarul de la Vasilache şi l-a mutat la procurorul general Niţu. 

a consemnat Iaromira POPOVICI 

Mai multe