Selfie69, FOOD, Crohmălniceanu
● Să nu cumva să ratați #Selfie69, o comedie romantică de-men-ți-a-lă, un film de văzut cu prietenii, cu familia, cu vecina de palier… Un scenariu vioi, cu dialoguri inteligente rostite de actori meseriași, o imagine surprinzătoare a Bucureștiului și o poveste care te ține în suspans pînă la sfîrșit. În sfîrșit, o performanță notabilă într-un gen în care mulți regizori români au ratat. (Matei Martin)
● FOOD, una dintre cele mai importante trupe de nu-jazz ale momentului, în concert la Casa de Cultură a Studenților din Cluj, pe 14 octombrie, de la ora 20. Revoluționari, inspiratori și provocatori, FOOD și‑au creat propriul univers, al unei muzici improvizate și texturale de o mare profunzime. Trupa FOOD, compusă din percuționistul Thomas Strønen (Norvegia) și saxofonistul Iain Ballamy (Marea Britanie), a inclus Clujul pe harta turneului european din această toamnă. Pregătiți‑vă pentru un concert care va schimba felul în care ascultați muzică. (Adina Popescu)
● În 1994, cînd au apărut Amintirile deghizate ale lui Ovid S. Crohmălniceanu și le-am citit, nu știam mare lucru despre lumea literară românească. Acum mi se par pur și simplu savuroase. Căutați-le, s‑au reeditat la Editura Humanitas. (Ana Maria Sandu)
● „«Nu vedem lucrurile în sine; ne limităm, cel mai adesea, la a citi etichetele lipite pe ele», spunea Bergson. Fraza asta e atît de vastă, atît de justă, încît livrează însăşi formula snobismului. Ce afirmă ea? Că în exerciţiul cotidian al existenţei, creierul funcţionează ca o staţie de triaj a cărei funcţie este aceea de a extrage din lume ceea ce ne este util. Viaţa de zi cu zi este un fel de selecţie între ceea ce ne este necesar şi ceea ce ne este indiferent.“ – din cartea Snobismul, o chestiune de caracter de Adèle van Reeth & Raphaël Enthoven, traducere de Luminiţa Corneanu, Editura Baroque Books & Arts, 2016. (Marius Chivu)
● Teatrul „M. Eminescu“ din Oravița, cel mai vechi teatru din România. Povestea fascinantă a acestui edificiu de cultură se cunoaște. Detaliile legate de arhitectură, decorații, cortină, cabina de sufleuri, dar și tradiția culturală a acestei clădiri pot fi aflate din lucrarea deosebit de laborioasă și documentată a lui Ionel Bota, istoric și filolog: Istoria teatrului vechi din Oravița. Altceva în plus, mai mult decît toate acestea laolaltă, ar trebui să ne pună pe gînduri: cum de a fost înălțat un asemenea edificiu cultural, la începutul secolului al XIX-lea (1817), în Oravița, recunoscut centru minier, și nu în alt loc, poate mai faimos și mai la „vedere“. Și ne putem da seama de „pulsul“ cultural al vremii… Clădirea, de îndată ce-i treci pragul (străbătînd cu încrîncenată voință un drum desfundat, cu pietroaie și bolovani, greu refaci traseul caleștilor în care alergau, spre spectacol, împăratul Francisc I și împărăteasa Augusta Carolina), păstrează și transmite „aerul“ epocii. Iar astăzi, spectacolele de teatru sînt găzduite în majoritate în Căminul Cultural din localitate, și mai rar aici. Pe agenda marilor festivaluri de teatru din România, Teatrul din Oravița nu apare prea des, sau chiar deloc. (Ruxandra Mihăilă)