Pune-mă la încercare! Pledoarie pentru educația prin textele formatoare ale civilizației umane
Cum poți să crezi că printr-un dulap se poate pătrunde în altă lume? Cum să crezi că ceea ce ți se pare incredibil poate fi adevărat? Personajul lui C.S. Lewis, Digory Kirke, îi somează pe copii să pună la încercare incredibilul. Eu îi invit pe cititorii mei să creadă că anumite texte, pe care le numim generic cărți formatoare sau după o expresie anglo-saxonă great books, sînt accesibile copiilor de la vîrsta la care au deprins cititul, astfel încît întreg parcursul formativ să și-l acopere din acestea și nu din literatură surogat, adică manuale, compendii, sinteze, pe care tot anglo-saxonii le numesc readers digest, o predigestie a gîndirii serioase pentru minți slabe. O mare carte citită integral, în original sau traduceri semnificative, formează mintea mai mult decît rezumatele a zece mari cărți scrise de un autor minor. Dacă presupui că o minte în formare e o minte slabă și o antrenezi pe texte slabe ea are toate șansele să rămînă slabă.
Incredibilul din pledoaria mea este că un elev de 11 ani poate citi Iliada în traducerea lui George Murnu, înțelegînd structura gramaticală a versurilor în hexametru, urmărind cu interes acțiunea, deslușind contextul istoric, religios și parțial cel puțin pe cel psihologic. Experimentul desfășurat în cadrul proiectului educațional Arheia s-a încheiat cu punerea în scenă a cîntului I din Iliada, elevii interpretînd pe rînd pe Agamemnon și pe Ahile, pe preotul Hryses, pe profetul Calhas, pe Athena, pe Tethis și evident povestitorul. Fiecare elev a învățat pe de rost aproximativ 200 de versuri. Ar fi evident fals să expediem experimentul invocînd că eventual copiii respectivi ar fi supradotați. Această categorie pedagogică este oricum înșelătoare și irelevantă, întrucît majoritatea copiilor declarați supradotați nu ajung să joace un rol social la vîrstă adultă corespunzător așteptărilor create în copilărie. Ceva se pierde pe parcurs sau, mai grav, este inhibat prin educație. Acest aspect chiar ar trebui să dea de gîndit pedagogilor! Oricum, în experimentul descris nu e vorba de vreo formă de excepție biologică, nici măcar de mult lăudații olimpici – întrucît nici nu există olimpiadă la o materie care nu se predă în școală – adică de copii extrași din programul școlar pentru a fi dopați cu o materie la care să exceleze. Este vorba pur și simplu de elevi care într-un ritm de patru ore pe săptămînă au ascultat lectura Iliadei, au discutat textul pînă la înțelegerea lui și au repetat rolurile. În paralel cu Iliada au citit primele șase cărți din Herodot, s-au familiarizat cu noțiuni de gramatică latină în comparație cu gramatica română. Apoi au citit volumul 2 din Cronicile din Narnia, dialogurile platonice Apologia lui Socrate și Euthyphron, Ferma animalelor de George Orwell și, în parafrază orală, s-au confruntat cu ideile din Etica nicomahică. Aceste lecturi au acoperit materii ca limba română, gramatica, literatura universală, istoria lumii antice, geografie, religie, educație civică, pe scurt ansamblul materiilor umaniste.
Definitoriu pentru această metodă este faptul că mentorul le citește cu voce tare, apoi îi pune pe rînd pe elevi să citească cu voce tare din text și apoi revine asupra textului cu explicarea cuvintelor și a gramaticii pînă cînd textul este deplin înțeles. Practic textul clasic devine el însuși profesor, iar nu materie. Primează ceea ce a scris autorul clasic și nu cum îl percepe educatorul contemporan sau critica sau recepția lui de-a lungul vremii. Argumentul este al lui Leo Strauss: cine poate fi cel mai bun profesor din lume, în același timp accesibil în orice colț al lumii unde ar ajunge o carte, dacă nu un autor clasic? Este vorba de acele texte pe care practica culturală a zeci de generații le-a așternut ca un strat fertil pentru reflecție în civilizația euro-mediteraneeană. Canonul autorilor clasici a fost practicat implicit sau explicit (ca în cazul recent al programelor școlare Great Books din spațiul anglo-saxon) de-a lungul istoriei euro-mediteraneene. Și chiar dacă s-au dat zeci de bătălii asupra canonului european, tot există un nucleu inconturnabil, fiindcă toată literatura ulterioară s-a clădit pe existența acelui canon. Putem admite și variațiuni regionale în construirea canonului. În ceea ce mă privește reproșez canonului construit în universități anglo-saxone lipsa de referințe la literatura bizantină. Putem vorbi și de un canon islamic, sau extrem-oriental și este firesc ca în canonul euro-mediteraneean să intre și elemente din canoane extra-europene într-o măsură care să acopere toate manifestările spiritului uman. Cu toate aceste extensii ale canonului euro-mediteraneean tot rămîne un nucleu inconturnabil format din antichitate greco-latină, civilizații mediteraneene dispărute, iudeo-creștinism, ev mediu și modernitate europeană.
Dincolo însă de prestigiul cultural al nucleului euro-mediteraneean mai putem adăuga și alt argument, anume că din canon face parte acea literatură care surprinde umanul în trăsăturile sale universale. Apologia lui Socrate este tot atît de provocantă pentru societatea în care a fost condamnat ca și pentru orice societate care îndrăznește să-și pună întrebarea privitoare la libertatea individuală. C.S. Lewis denumea această convergență etică a marilor texte din toate civilizațiile lumii principiul Tao. Cine citește cărticica legendarului Lao-tze, denumită Tao te king, nu poate să nu fie surprins de convergența ocazională cu învățătura lui Iisus din Nazaret. Acest lucru nu înseamnă că ori una ori cealaltă este superfluă, nici măcar că au aceeași premisă metafizică. Același tip de convergență parțială și din puncte de pornire metafizice diferite se poate constata și între creștinism și stoicism și a dat naștere teoriilor influențării reciproce, dar care nu este nici necesară, nici certă. Această convergență definește un orizont de preocupări și aspirații ale omului din toate timpurile, o meditație plină de tensiune despre ceea ce înseamnă a fi om, o căutare înfrigurată a unei ieșiri din angoasa existențială. Din acest motiv textele formatoare pregătesc pentru ceva fără de care tot restul cunoașterii practice este irelevantă, pentru sensul vieții.
Experimentul s-a bazat în cele din urmă pe ipoteza scriitoarei britanice Dorothy Sayers în eseul The Lost Tools of Learning, că există o vîrstă papagal cînd învățatul pe dinafară se petrece natural și este unica modalitate de a transmite cunoaștere întrucît prelucrarea rațională a informației nu a început încă. Atunci, dacă tot învață copilul pe dinafară, prin puterea mimetică a minții, nu e mai bine să învețe materie premium decît surogat? Dacă această vîrstă papagal a fost exploatată de intențiile impure ale regimurilor totalitare prin poezii patriotice sau proletcultiste, nu facultate de a învăța pe dinafară e problema, ci conținutul.
Dar după vîrsta mimetică intervine faza interogatoare, curioasă, pe alocuri impertinentă, care pune sub semnul întrebării autoritatea, se confruntă cu modelul, se angajează în competiție și își descoperă identitatea. Acestei etape îi corespunde lectura individuală și analiza aprofundată a textelor, dar mai ales o acumulare cantitativă a lecturilor. Această acumularea în toate domeniile cunoașterii pregătește ultima etapă a formării: melancolia, căderea pe gînduri, însingurarea, dar și cel mai important sinteza originală sau fixarea identității. Aici intervin primele elemente ale specializării, al identificării unei vocații, definite prin lucru individual. Dacă primele două etape se hrănesc din orizontul auroral al umanității, axat pe gîndirea mitologică, ultima etapă se hrănește din modern și contemporan, care sînt cronologic sinteza epocilor anterioare. Creșterea individului are nevoie de confruntarea cu propriul trecut, dar și cu trecutul congenerilor săi. Arheia își propune acest parcurs nu pentru a produce filozofi de meserie, ci tineri deschiși către orice orizont al cunoașterii, către orice vocație profesională: un pariu că te poți pregăti pentru inteligență, pentru o viață cu sens.
https://arheia.ro/wp-content/uploads/2020/11/Arheia-Logo.png
