Lansare de carte: DUSÎNTORS de Mihai și Vladimir Barbu
În 2009, fotograful Mihai Barbu pleca într-o călătorie solitară pe motocicletă, pînă în Mongolia și înapoi, pe un traseu care avea să îi ia 4 luni și în care a parcurs douăzeci și ceva de mii de kilometri. Și-a finanțat o parte din călătorie printr-un artificiu de crowdfunding, vînzînd kilometri și oferind cumpărătorilor scrisori care conțineau povestea respectivelor bucăți de drum. Partea DUS, a cărții DUSÎNTORS, reprezintă jurnalul lui de atunci.
În 2017 reface același traseu, dar în sens invers, alături de Oana și fiul lor, Vladimir, care la vremea respectivă avea 6 ani, toți trei într-o motocicletă cu ataș. Vladimir dictează în fiecare seară, mamei lui, povestea zilei care se încheia. Ia naștere, astfel, jurnalul lui Vladimir, partea ÎNTORS a cărții DUSÎNTORS.
Un concept editorial unic, DUSÎNTORS conține două jurnale de călătorie spre Mongolia, spate în spate, din 2009 și 2017, al unui tată și al fiului său. O carte obiect, un produs premium, 656 de pagini, zeci de ilustrații color, hardcover.
Concept & design: Ion Barbu
Ilustrație copertă: Pompiliu Buleu
Ilustrații interior: Marian Bălan
Lansarea
oficială a cărții DUSÎNTORS, în compania celor doi autori, Mihai și Vladimir
Barbu, va avea loc miercuri, 6 septembrie, începînd cu ora 19:00, în grădina
Hidden (Doamna Chiajna nr. 26), București.
Fragment DUS - Mihai Barbu
[...] Mă bufnește plînsul. Stau în genunchi și plîng. Pentru prima dată de cînd am plecat de acasă simt ceva ce n-am fost pregătit să simt. Sînt un idiot. Ce dracu' a fost în capul ăsta prost al meu să mă înham la un drum d-asta, la capătul lumii? Singur. Pe motocicletă. Ce m-a mîncat pe mine în cur să plec atît de departe, așa? Ce-am avut de demonstrat, și cui? Și de ce? De ce? Am o stranie și rece senzație că mai singur de atît, de cum îmi e acum, n-am fost niciodată. Nu am pe nimeni aici și, în situația asta, incapabil să merg, probabil n-o să mai am pe nimeni nicăieri. Ce dracu' caut aici, în porcăria asta?... O sun pe Oana. Ce voce caldă are. Oana, nu mai pot, nu mai vreau, nu mai am chef. Vreau acasă, vreau la tine, la voi. Fă să se oprească coșmarul asta, te rog... Gata cu singurătatea, cu frigul, cu frica, cu problemele toate, cu conductele și radiatoarele sparte, cu paturile străine, cu limba pe care n-o înțeleg, cu drumurile care fac să-mi tremure ochii-n cap și dinții-n gură, gata și cu vînzarea de kilometri, gata cu tot. Vreau să vină un avion aici, în fața curții, și să zică „Mihai, Doyle, gata băieți, haideți acasă”, și să plec naibii de-aici, să se termine cu toată tîmpenia asta. Asta a fost, pînă aici am reușit. Nu mai pot... crede-mă, nu mai pot. Oana încearcă să mă liniștească, dar nu reușește. Nici nu are cum. Și telefonul asta mai rău îmi face. Plîng ca un copil, înăbușit de avalanșa de gînduri întunecate din mintea mea. Nu mai e nimic pozitiv, nimic bine, nimic frumos, nimic alb. Na, boule, cu marea ta scofală cu tot! Nu mi-a mai rămas nici o fărîmă de rațiune care să-mi spună că mintea mea e cu totul razna, că am făcut chestia de care mi-era cel mai frică, dar despre care știam că s-ar putea întîmpla la un moment dat și care uite că mă ia prin surprindere. Am clacat. Asta e, o să merg pînă acasă cu o singură frînă, pe roata din față.
Adică cîte mii de kilometri?
Multe.
Adică o să mă sinucid?
Da, asta am să fac.
Fragment ÎNTORS - Vladimir Barbu
[...] A doua zi am plecat spre Samarkand. Pe drum am oprit la o terasă unde am mîncat pe un pat-covor care era așezat pe un rîu. Patul stătea pe doi bușteni. M-am dus să mă spăl pe mîini și chiuveta era de fapt un butoi albastru și un băț-furtun prin care trecea apa. Am apăsat prea tare și furtunul s-a dus înăuntru, și s-a stricat, dar tati l-a scos. Am mîncat o supă cu cărniță și înăuntru era un cartof întreg. Nu era tăiat. Am pornit la drum să ne cazăm și am ajuns la o locație unde tati mai fusese. Eu voiam să fac pipi și cineva mi-a zis unde este toaleta, iar înăuntru era o sobă. S-a făcut seară și l-am lăsat pe tati la terasă, la laptop, iar noi ne-am băgat la culcare. [...]