Die Welt

13 iunie 2011

David Garrett e starul pop al muzicii clasice, un wunderkind al viorii. A început să cînte la 5 ani, la 14 ani semna deja primul contract cu Deutsche Grammophon. Acum trentagenar, este mereu în turnee. Susţine concerte deopotrivă la marile filarmonici şi pe stadioane sau săli polivalente. Într-un interviu acordat cotidianului Die Welt, povesteşte cum a ajuns vedetă şi ce înseamnă să cînţi Paganini pentru mase de oameni. Are mai mult trac pe o scenă mare, în aer liber, decît la un concert de la Filarmonică? „Nu, nu e nici o diferenţă. Aş spune chiar că, dimpotrivă, atmosfera e mai degajată în cazul unui concert pe o arenă mare. La concertele open air oamenii chiar au chef să se distreze. La Filarmonică e uneori mai dificil.“ Care să fie muzica viitorului? „Nu se poate generaliza. Desigur, clasicii au un avans uriaş, căci, vreme de secole, s-au putut alege cei care au compus muzica atemporală. În ceea ce-i priveşte pe muzicienii de azi, nu se poate spune acelaşi lucru. Nu putem şti ce o să fie valabil peste ani. Eu unul aleg pentru discurile sau concertele mele acea muzică în care văd un potenţial – cred că această muzică va ţine pe termen lung.“ Ce şanse mai are muzica clasică? Şi ce trebuie făcut pentru a o salva? „Muzica clasică nu trebuie salvată. Cel mult ar trebui să o păzim de aroganţă“ – spune Garrett, care recunoaşte că nu şi-a făcut nepărat o misiune din popularizarea clasicilor. Cîntă pentru mase pentru că asta îi cere contractul. Plecat în permanenţă în turnee, nu mai are nicăieri impresia de acasă. Adesea nici măcar nu ştie în ce oraş se află, recunoaşte el. Ca să nu facă vreo gafă, îşi scrie de fiecare dată pe un bileţel numele oraşului în care concertează şi pune bileţelul pe portativ. Aşa e aproape sigur că nu va confunda Bukarest cu Budapest.