Dezbatere Humanitas: „Scriitor, marinar, soldat, spion. Aventurile secrete ale lui Ernest Hemingway, 1935–1961” de Nicholas Reynolds

23 mai 2021 La zi în cultură

Povestea vieții secrete a lui Hemingway prezentată pentru prima dată într-un volum scris în baza unei cercetări temeinice de ultimă oră în arhivele serviciilor secrete americane și sovietice.

Marți, 25 mai, ora 19:30, vă invităm la o întîlnire live online cu Cristian Preda, Ioan Stanomir și Tatiana Niculescu despre volumul Scriitor, marinar, soldat, spion. Aventurile secrete ale lui Ernest Hemingway, 1935–1961 de Nicholas Reynolds. O carte fascinantă și extrem de bine documentată în care istoricul american Nicholas Reynolds scoate la lumină pentru prima dată întreaga poveste a acestei laturi secrete din viața lui Hemingway: recrutarea sa de către NKVD, precursorul KGB.

Fost ofițer CIA și istoric la Muzeul CIA, Nicholas Reynolds dezvăluie povestea vieții secrete a romancierului cîștigător al Premiului Nobel, Ernest Hemingway, ca spion atît pentru americani, cît și pentru sovietici, înainte, în timpul și după Al Doilea Război Mondial.

„Nicholas Reynolds, fost curator al Muzeului CIA, demonstrează că lui Heminway îi era teamă că FBI-ul ar fi putut descoperi un secret murdar pe care-l ascunsese timp de douăzeci de ani: în anul 1940 acceptase să colaboreze cu NKVD, organul de represiune al Uniunii Sovietice.“ — Wall Street Journal

„Reynolds caută printre umbre și găsește un Hemingway necunoscut pînă acum.“ — London Review of Books

„Pornind de la pregătirea sa de agent de informații, Nicholas Reynolds descoperă un tezaur de documente care dovedesc recrutarea romancierului american în 1940 de către NKVD. Reynolds cercetează cu desăvîrșită competență aventurile din Al Doilea Război Mondial ale lui Hemingway.“ — Library Journal

Foto: Nicholas Reynolds. Credit foto: Kara Smith - St. Louis County Library

„Admirator al lui Hemingway toată viața mea, am simțit ca și cum aș fi primit din plin o lovitură în stomac cînd am citit că semnase colaborarea cu NKVD. Cum era posibil? Întotdeauna avusese mulți prieteni de stînga, dar nu subscrisese niciodată la comunism (sau la vreo altă ideologie). Personajele create de el întruchipau atîtea dintre valorile americane pe care încă le prețuim: adevărul, curajul, independența, rezistența în momente de presiune, apărarea celor în nevoie. Vocea sa era în mod atît de americană și de revoluționară. Schimbase cursul literaturii americane în anii '20. Cu cîteva săptămîni înainte de a intra în relație cu NKVD, spre sfîrșitul anilor '40, publicase unul dintre cele mai importante romane politice ale secolului, Pentru cine bat clopotele. De ce să se alăture un astfel de om acoliților lui Stalin?“ — Nicholas REYNOLDS

Cartea a apărut în colecția Istorie a Editurii Humanitas, în traducerea lui Carmen Tauwinkl.

Evenimentul va fi difuzat live pe pagina de Facebook a Editurii Humanitas și pe Humanitas YouTube.

Înregistrarea audio va fi ulterior disponibilă pe Humanitas SoundCloud.

Cartea este disponibilă în librării și online și pe #Libhumanitas aici.

Scriitor, marinar, soldat, spion. Aventurile secrete ale lui Ernest Hemingway, 1935–1961 (fragmente)

Pe 19 august 1935, într‑un moment în care criticii de literatură americani îl făcuseră să se simtă subestimat acasă, Hemingway a primit un pachet de la Moscova, conținînd un exemplar al unei selecții de povestiri scrise de el, traduse în rusă. Era trimisă de către un remarcabil tînăr traducător și personalitate literară pe nume Ivan Kașkin, care contribuise mai mult ca nimeni altul la promovarea operei lui Hemingway în URSS, mai întîi în rîndul colegilor săi scriitori și apoi în rîndul cititorilor, printre care și cîțiva membri ai elitei aflate la conducere. Hemingway s‑a bucurat să vadă edițiile rusești și, „avid de compasiune și de empatie“, era nerăbdător să citească un eseu inclus în care Kașkin îl elogiase pe scriitorul american. În scrisoarea însoțitoare (către „Dragă Domnule, sau Dle Hemingway, sau poate Dragă tovarășe“), Kașkin îi povestea lui Hemingway cu cîtă căldură și aproape fără nici o critică primiseră cititorii sovietici operele sale: „La noi în țară nu există nici o urmă de neîncredere cu privire la strălucitele și senzaționalele dumneavoastră realizări, nici un zîmbet răutăcios față de limitele dumneavoastră“. Hemingway i‑a scris fără întîrziere lui Kașkin ca să‑i mulțumească și să‑i spună ce „plăcut [este] ca cineva să înțeleagă despre ceea ce scrii“ – spre deosebire de criticii obișnuiți din New York.

[…]

Un reporter de vază cu cunoștințe importante putea sluji ca intermediar și strînge el însuși informații sau putea repera posibili recruți. Potențialul său era și mai mare dacă era bine-cunoscut faptul că nu era comunist. Capacitatea de a călători în afara SUA aducea un plus de valoare. Hemingway întrunea toate calitățile. Pentru NKVD el era un ziarist desăvîrșit și solidar, pe cît era și ca romancier. Un ofițer recrutor putea beneficia de informațiile din dosarul său de la Moscova, care documenta atacul său din 1935 îndreptat împotriva instituțiilor americane din New Masses și reportajele sale antifasciste/prosovietice din Spania, ca să nu mai menționăm și cuvîntarea sa exagerat de antifascistă de la Carnegie Hall, din iunie 1937.

Amănuntele se află încă sub cheie la Moscova, însă hotărîrea NKVD‑ului de a‑l aborda pe Hemingway a fost aproape sigur luată cîndva în intervalul octombrie–decembrie 1940. Aleksandr Vasiliev, un fost ofițer KGB care a citit despre Hemingway în dosarele KGB‑ului pe la începutul anilor 1990, a presupus că Golos a citit Pentru cine bat clopotele cînd a fost publicat pentru prima dată. Spre deosebire de stîngiștii doctrinari care au atacat cartea, se pare că Golos a privit dincolo de descrierea defectelor Republicii de către Hemingway și a înțeles potențialul său pentru spionaj. Probabil că Golos a înțeles că, reafirmîndu‑și independența, scriitorul devenise o țintă și mai atrăgătoare. Apoi mai era și admirația sa față de insurgenții comuniști care duceau lupte de gherilă. E posibil ca NKVD‑ul să fi fost conștient că el apăra Pactul sovieto‑nazist în cartea lui Regler; în recenzia făcută cărții în toamna anului 1940, Departamentul de Cadre al Cominternului aflat la Moscova a observat că Hemingway scrisese prefața. Era încă un înflăcărat antifascist și, din acest motiv, prosovietic. Era chiar dispus să nu țină seama de păcatele lui Stalin și să critice politica externă americană. Astfel, în atît de multe privințe, Hemingway avea ceea ce doreau sovieticii.

[…]

Asemenea multor spioni, e posibil ca Hemingway să se fi răzgîndit după ce a semnat cu o putere străină, fie ea și una pe care încă o admira. Un psihiatru care i‑a studiat pe spioni a descris acest lucru ca „scena de a doua zi“, una care adesea se instalează cîteva luni mai tîrziu. Se aseamănă cu remușcarea cumpărătorului: negociezi și închei o afacere importantă, apoi te întrebi dacă ai cumpărat ce trebuia la prețul corect. Poate că vrei să iei puțină sau mai multă distanță față de vînzător.

La sfîrșitul lui 1940, îi fusese relativ ușor lui Hemingway să se convingă că a lucra pentru NKVD era ceea ce trebuia să facă. Furia sa la adresa democrațiilor, în special în legătură

cu Spania, și felul în care simpatiza cu sovieticii i‑au risipit îndoielile. Iar succesul cărții Pentru cine bat clopotele i‑a dat putere. Însă a deveni spion era totuși un pas imens, făcut în afara curentului american dominant. Era un pas pe care puțini americani l‑ar fi înțeles sau l‑ar fi uitat. Lui Hemingway îi plăcea să fie omul din interior. A avea o relație secretă, a face trafic cu secrete, cel mai autentic „adevăr gol‑goluț“ care‑i plăcea așa de mult, îi dădea un sentiment

de superioritate. Dar totul avea un preț. Nu putea să împărtășească pe cine sau ce știa. Aceasta era enorma povară pe care a început probabil să o simtă în 1941.

[…]

Observînd publicarea cărții Across the River and into the Trees, spionii sovietici de la Washington au decupat multe dintre recenziile care‑l înfuriau pe Hemingway și le‑au trimis

la Moscova la începutul lui octombrie 1950 – probabil cu scopul de a actualiza dosarul „Argo“/Hemingway. Dacă au citit cartea, au ratat pasajul despre cît de mult îi plăceau lui Cantwell/Hemingway rușii. În schimb, au raportat la Moscova că „se spune despre el că a aderat la [tabăra] troțkistă“ și că „a atacat … Uniunea Sovietică în articolele și pamfletele sale“.

Nimic din acestea nu era cîtuși de puțin adevărat. De cînd asasinul NKVD‑ului îl ucisese pe rivalul lui Stalin, Troțki, în Mexic în 1940, troțkiștii mai existau doar în imaginarul colectiv al NKVD‑ului și chiar cuvîntul era o etichetă atotcuprinzătoare pentru dușmanii regimului.

(Același lucru era adevărat cu privire la cuvîntul „comunist“ pentru mulți americani la vremea respectivă.) Etichetarea lui Hemingway ca troțkist era un mod de a diminua interesul

față de scriitor pentru totdeauna. Dacă cineva din NKVD s‑a mai gîndit la Hemingway după 1950, nimeni nu a consemnat acest lucru. Nu există dovezi că NKVD‑ul avea de gînd să reia legătura cu el vreodată sau că s‑a mai întîlnit vreodată cu un alt spion sovietic în persoană. Însă amintirile spionului‑scriitor despre Spania, despre NKVD și despre FBI nu aveau să dispară niciodată.