Despre plagiat
La cît de mult s-a scris şi s-a publicat de cînd e lumea, e şi normal ca la un moment dat să apară texte asemănătoare şi/sau identice. Numai că unele asemănări sînt mai evidente decît altele, şi nu hazardul le-a făcut să apară. Probabil că plagiatul s-a născut cînd a apărut şi literatura şi s-a dezvoltat odată cu ea. Mai mult ca sigur, metodele de plagiat s-au rafinat pe măsură ce scriitorii au devenit tot mai subtili; iar acuzele s-au multiplicat odată cu dezvoltarea unui cadru juridic care reglementează proprietatea intelectuală. Marie Darrieussecq – scriitoare binecunoscută în Franţa, autoare a peste zece romane – a publicat anul acesta un fel de istorie critică a plagiatului, un eseu haios despre o temă serioasă: Raport de poliţie. Acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura (versiunea în limba română a apărut la Editura Pandora M, traducere de Doru Mareş). Însă nu hazardul a făcut să apară această carte...
În 2007, Darrieussecq a publicat romanul Tom est mort, o carte despre doliu şi durerea provocată de pierderea unui copil. A fost acuzată de „plagiat psihologic“ de Camille Laurens, autoare a unui roman autobiografic intitulat Philippe – tot despre moartea unui copil. A propriului ei copil. În martie 1998, Darrieussecq a fost acuzată de „maimuţăreală“, de către Marie Ndiaye, după apariţia romanului Naşterea fantomelor. Iar cu doi ani în urmă fusese urmărită de un autor (nepublicat) şi ameninţată pentru că i-ar fi furat acestuia manuscrisul şi că şi-ar fi însuşit de acolo subiectul romanului Truismes (cartea a apărut în română cu titlul Schimbarea la trup).
Brodînd pe marginea articolelor apărute în presa literară pentru a răspunde acuzelor, Darrieusecq a conceput o carte de teorie literară. E în acelaşi timp bine documentată (după cum afirmă, a încercat să prezinte cele mai cunoscute cazuri, de la Apollinaire la Zola) şi ironică. Şi tocmai această ironie implicată (şi nu detaşată) dă forţă eseului. Pentru că – aşa cum a recunoscut la o discuţie purtată în cadrul salonului de carte Gaudeamus de la Bucureşti – nu e tocmai uşor să găseşti tonul potrivit atunci cînd trebuie să teoretizezi plagiatul din poziţia celui acuzat. N-a pomenit cuvintele „curaj“ şi „îndrăzneală“ în discursul său, însă cred că ele se potrivesc cel mai bine unei scriitoare vînate de toată lumea şi care explică, aproape zîmbind, „cum funcţionează maşina de furat gîndurile“.
E un climat cum nu se poate mai nimerit pentru aceste reflecţii: într-un moment în care romanele se construiesc din te miri ce, într-o epocă a intertextualităţii, e tot mai greu să decelezi între original şi autentic, între ce e adevărat şi ce e fals. În ultimul an au apărut cel puţin două cazuri extrem de disputate. La începutul anului, în Germania, tînăra autoare Helene Hegemann a fost demascată drept plagiatoare, după ce s-a dovedit că a inclus în romanul de debut Axollotl Roadkill pasaje întregi copiate de pe un blog literar.
Interpelată de autor şi de presa literară, scriitoarea a recunoscut „furtul“, însă l-a transformat în „împrumut“: din admiraţie pentru acel autor ar fi preluat pasajele şi le-ar fi inclus – dîndu-le alt sens, prin recontextualizare – în romanul ei. Ceva mai recent, Houellebecq a fost şi el acuzat că ar fi „furat“ două pasaje din ultimul roman (La Carte et le Territoire). În cazul lui însă, acuzele au fost mult mai greu de susţinut. (Nemaivorbind de faptul că, se spune, tot scandalul ar fi fost programat doar pentru a atrage atenţia asupra romanului distins după scandal – dar fără legătură cu el – cu Goncourt.) Nu este exclus ca autoarea să fie acuzată că ar încerca, pînă la urmă, să caute scuze pentru cei care plagiază, să livreze un fel de ghid al plagiatorului, să relativizeze – tot teoretizînd – furtul intelectual. Ar fi o acuză cu totul nefondată. De altfel, Darrieussecq îşi alege cuvintele cu precauţie atunci cînd îşi expune argumentul. „Nu este intenţia mea de a banaliza subiectul prin numărul de plagiatori, ci de a mă întreba cum de s-a ajuns aici. La ce foloseşte acuzaţia de plagiat? Ce înseamnă asta, cînd afectează starea criticii şi a instituţiilor literare, ba chiar şi starea societăţii, pentru că literatura e şi ea un simptom social?“