Despre modelul australian al cooperativelor de artă

16 decembrie 2015   La zi în cultură

Din 2013, Dan Cristea ocupă funcţia de Business Performance Director în cadrul Orange România şi conduce o echipă creată cu scopul de a analiza și îmbunătăți experiența clienților și a angajaților. În interviul de mai jos am vorbit despre aborigeni și viața lor, despre credințele și despre arta lor, cu prilejul „DREAMING Exhibition“, vernisată luna trecută în Sky Tower din București.

Pe lîngă fantasmă, cît realism e în acest proiect?

E foarte real, pentru că a ajuns să existe această expoziție. La sfîrșitul anului trecut, eram în Australia, cunoscusem un galerist cu care am discutat întîi despre arta australiană, apoi am cumpărat o pictură de la el, și așa, din aproape în aproape, am ajuns la ideea acestei expoziții. De fapt, aborigenii m-au fascinat de la bun început, prin felul în care au reușit să se reinventeze. Ei au învățat să redescopere tradiția și practic să supraviețuiască prin artă.

Cît timp v-a luat ca „să-i înțelegeți“?

Gustul pentru artă mi-a fost dezvoltat de mic, prin cărți, expoziții și așa mai departe. M-am inițiat în cultura aborigenă întîi de toate prin cele trei călătorii pe care le-am făcut, în ultimii zece ani, în Australia, am ajuns treptat să-i cunosc, să-i înțeleg și să fac expoziția aceasta. Exemplul lor de supraviețuire prin artă și recîștigarea tradițiilor și a credinței mi s-au părut foarte importante. Pentru că noi, în România, după peste 70 de ani de ideologii străine impuse, apoi de tranziție ș.a.m.d., avem cam același tip de problemă. Mare parte din cultura tradițională a țării noastre nu este cunoscută generațiilor actuale și, după părerea mea, este neutilizată și nemodernizată. Din acest motiv am creat Asociația „Seeds“, ca să reînvățăm. Mai precis, să găsim cîteva comunități rurale românești unde să lansăm acest model australian al cooperativelor de artă, să reușim să modernizăm o parte din tradițiile noastre la nivelul conceperii și producției obiectelor artistice, pentru a le putea face cu adevărat dorite și vandabile.

Din ce am vorbit cu doi dintre autorii de lucrări din cadrul expoziției, există chiar un sentiment de culpă și o dorință de a relua dialogul cu bătrînii triburilor, tăinuitori de artă, pentru a le decripta simbolistica și a le înțelege mesajul. E vorba de un proces conștient de asumare a responsabilităților ce revin tinerei generații privind recuperarea patrimoniului.

Corect. Deoarece asociația noastră este foarte mică, proiectul principal pentru acest an este de a finaliza cu bine acest eveniment. Expoziția are două obiective. Primul este „de învățare“ – să explicăm istoria acestei populații care are peste 60-70.000 de ani vechime. Au plecat din Africa și au călătorit pînă în Australia, unde au reușit să-și păstreze intacte, pentru zeci de mii de ani, credințele rămase multă vreme necunoscute albilor. Și-au transmis credințele prin desene pe care le făceau pe nisip, pe propriul trup, pe stînci, pe scoarța copacilor și pe care, abia în ultimii 40-50 de ani, au început să le transpună și pe pînză. Oamenii aceștia și-au transmis poveștile lor, din generație în generație, înainte de a cunoaște scrisul, le-au transmis prin repetiție, într-un mod exemplar de riguros. S-au descoperit astfel, recent, în mijlocul deșertului australian, legende legate de străvechile glaciațiuni. Prin această formă de artă, ei au reușit să-și continue, de fapt, identitatea și să nu fie asimilați de cultura occidentală.

Al doilea obiectiv ar fi să acționăm și să reușim și noi, în lumea modernă, să ne păstrăm identitatea românească; de exemplu, reproducînd modelul de succes al producției de artă în comunitățile aborigenilor prin instituția „cooperativelor de producție“.

Nu vă este teamă că acest cuvînt, „cooperativă“, are o conotație negativă și s-ar putea să fie primit cu rezerve?

Ba da. Însă cred că este o problemă de convingere prin fapte. Cred că lucrurile se pot reînvăța, așa cum s-a întîmplat în Australia. Aborigenii n-au mai fost subvenționați, nu li s-au mai dat bani pentru a subzista întreținuți. Pur și simplu, au fost plătiți pentru valoarea creată de ei. În momentul cînd au făcut picturile cu o semnificație autentică, conformă cu tradiția, și modernizate din punct de vedere estetic, au fost plătiți foarte bine. Acest sistem de încurajare a calității și a autenticității face ca azi arta aborigenă să reprezinte una dintre marile mișcări artistice din lume, să creeze practic o ramură artistico-economică în Australia, de zeci de milioane de dolari anual.

Pe ei statul i-a ajutat?

Surprinzător, inițiativa lor a fost una privată. A venit din partea galeriștilor, a oamenilor de cultură din Australia, a școlii, a profesorilor, iar statul a intervenit mai tîrziu. Așa cum s-a realizat și această expoziție – din inițiativă privată.

Încercați să faceți, la nivelul țării noastre, un fel de jalonare a zonelor, să intrați în dialog cu specialiști, cu etnografi, socio­logi, designeri etc.?

În ce ne privește, noi vom încerca să aducem modernitate. Voi încerca chiar să fac un concurs de idei online, anul viitor. Pentru ca lumea să propună lucruri viabile pentru un astfel de proiect, să identificăm poate oameni care vor să colaboreze cu tineri care să facă asta din pasiune. Să nu mergem exclusiv pe filonul tradițional al specialiștilor și instituțiilor.

Revenind la aborigeni, „producția“ artistică nu legiferează, prin parafă, procesul de globalizare?

Ceea ce mi se pare mie esențial e că acești oameni au supraviețuit și s-au adaptat la schimbări dramatice, pe parcursul istoriei lor – cîteva glaciațiuni, cîteva deșertificări, ultima schimbare de acum 200 de ani, cînd au fost colonizați. Cu siguranță că se adaptează, și asta a fost forța și succesul lor, iar această adaptare se vede chiar în cadrul expoziției. Ceea ce este interesant e faptul că, în ciuda schimbării de formă, mai ales, și a mijloacelor de expresie, în continuare reușesc să păstreze esența și mesajul din spatele picturii lor. Nu știu cît de departe va ajunge metisajul culturilor.

Cert e însă că rămîne vie o parte importantă din tradiția lor. Faptul că le scad comunitățile izolate care trăiesc în stil pur tradițional e parte din fenomen. Pe de altă parte, în ultimii 50 de ani, populația lor a crescut de la 100.000 la aproape 300.000, numărul artiștilor a ajuns de la cîteva zeci la 4000-6000, iar odată cu ei, familiile care trăiesc din pictură sînt extrem de numeroase. Numărul celor care s-au reconectat la tradiție a crescut în aceeași perioadă. Sînt așadar fenomene multiple care se petrec și totuși exemplul lor este unul foarte frumos. Viitorul ne va arăta unde se va opri această migrare între culturi, în ambele sensuri.

Strămoșii lor pictau pe nisip avînd conștiința comunicării cu lumea de dincolo. Astăzi, artistul modern, conectat la toți parametrii vieții cotidiene, mai este într-o atît de susținută relație cu „spiritele strămoșilor ce-și au locuința în cer“?

Am vorbit zilele acestea cu unul din artiștii aborigeni care ne vizitează – Goompi – și el mi-a spus, și a dovedit în expoziție, că poate picta cu foarte mare ușurință, nu trebuie să se concentreze asupra actului tehnic în sine, și are sentimentul că prin mîna lui pictează și strămoșii, și spiritele lor. Dar pe lîngă modul ăsta foarte pregnant în care ei trăiesc, spiritualitatea, arta lor sînt foarte diverse. Din tot ce-am văzut pot spune că individualitatea joacă un rol destul de important în cazul lor. Au fost create forme noi, pe care apoi le-au utilizat și le-au transmis și celorlalți. De exemplu, foloseau inițial cam cinci culori de tip ocru, extrase din pămînt – gri, portocaliu, negru, alb și maro. Astăzi au adaptat vopselurile moderne și folosesc practic toată paleta de culori care există în acril. Păstrîndu-și acest element central al credințelor, folosesc practic tehnici foarte diferite și variate. Picturile de acum nu mai seamănă aproape deloc cu cele de pe nisip. Poți spune că sînt picturi absolut moderne. Diferența fundamentală față de pictura occidentală modernă este că la ei, în continuare, pictura și spiritul se contopesc.

Expoziția de la București este un modul itinerant?

Această expoziție nu este itinerantă, ea întrupează „visul meu“, cum am perceput eu istoria asta exemplară a supraviețuirii aborigenilor din Australia. Am discutat cu galeriști, dar și cu specialiști. Selecția operelor și prezentarea lor pe regiuni au fost realizate de doamna Susan McCulloch, unul din cei mai reputați experți în arta australienilor aborigeni, scriitoare, publicistă, curatoare. Lucrările au fost aduse în România de două galerii australiene care sprijină și promovează arta aborigenă de peste douăzeci de ani – Australian and Oceanic Art Gallery din Queensland, reprezentată de Tom Colrain, și Japingka Gallery din Perth, reprezentată de David Wroth. Practic, noi am încercat să obținem un produs cît se poate de bun. Cred că e una din selecțiile cele mai bune din arta aborigenă, în ultimii 30-40 de ani de cînd se fac astfel de expoziții. Este și una dintre cele mai mari expoziții care s-au organizat în Europa pe această temă. Am încercat să acoperim majoritatea curentelor fundamentale ale picturii aborigine, pornind nu numai de la regiuni, dar și de la școli. Din acest motiv cred că este o expoziție extrem de relevantă și foarte frumoasă.

Sînt aborigenii fani Orange?

Ai culorii orange, desigur!

a consemnat Ruxandra MIHĂILĂ

Mai multe