Despre han (II): Love-like

„În Coreea de Sud să nu cumva să vorbeşti despre Coreea de Nord. Nu le place“ – a fost una dintre gogoşicile zbanghii livrate aşa, cu burtica gureşă-n sus, băltind de ulei încins, pe post de „informaţie culturală“, ori, cum, hélas!, se mai întîmplă, de mille feuilles – platou conversaţional cu tare junele Bogdan, de către un informat, altminteri, orator. Iar junele nu a fost atît de proustian şi s-a încrezut în ăl bătrîn.

Mult timp nu am vorbit despre Coreea de Nord cu colegii/prietenii mei sud-coreeni. Credeam, complet, că e subiectul tabu. Grădina secretă dintr-un forbbiden city. Reţinut, sfrijit conversaţional ca un puber britanic la o şcoală cu veleităţi, îi lăsam pe amabilii mei interlocutori să deschidă primii subiectul. Nu ştiu de ce (deşi eu credeam atunci că era din această cauză), dar chiar nu prea îl deschideau. În toţi cei şase ani, nu am fost vreodată tentat să merg să vizitez nici DMZ-ul, zona demilitarizată, tampon, de la graniţa celor două Corei, artificială ca o hiperficţiune proastă. Nici să iau drumul Chinei pentru a ajunge să vizitez Nordul, căci numai aşa se putea, pentru un expat ca mine, din Coreea de Sud. Explicaţia pe care mi-o dădeam era că, venind din celălalt Est, european şi postcomunist, memoria era prea aproape, iar ochiul, narativ şi proustian, cum spuneam, prea departe. Dar am învăţat foarte multe despre Coreea de Nord, simţind, în detalii, şi văzînd de acolo, din Coreea de la sud de paralela 38, nenumăratele feţe ale acestui don jon cu aer mordoric care e statul comunist coreean. Mi se părea cinic să merg să văd o ţară ca un imens muzeu în aer liber, dar totuşi foarte toxic, al suferinţei dresate. Utterly. Cert e că nu am vrut să fac o transmisiune de la faţa locului, pentru că, vorba ceea, faţa locului mi-era prea închisă, nu şi nu.

Primul tabu antropologic de care am auzit făcîndu-se vorbire în Coreea de Sud şi ale cărui consecinţe le vedeam în modul cel mai urban/grafic cu putinţă, era mai-mult-decît-superstiţia cifrei 4. Coreenii o detestă sincer. E cifra răului, a ghinionului. Etajul 4 (ei numără după model american, ar fi 3 la noi) este cel-care-nu-poate-fi-numit (ca la „noi“ 13). Nu e singura superstiţie. Rar mi-a fost dat să aud, venind, totuşi, nu din vreun uberposh, ci din „levantul feroce“, vorba-cuţit-cu-Lună a lui Mircea Cărtărescu, atîta ardentă plăcere în a se dedulci cu interzisul, ca în Coreea. În Hankuk, de fapt, ţara han-ului, a oximoronului, a chiasmului. Cu cît eşti mai avansat civilizaţional, cu atît trebuie să fii mai levantin, par să zică şi coreenii. „East is East“, n-ai ce-i face, poţi să fii şi tatăl Saizilor…

Dintre toate caracteristicile culturale ale acestui concept identitar, să nu vorbeşti, inexprimabilul pur şi dur, să nu-ţi exprimi deloc, nici măcar în intimitate, cu adevărat, emoţiile e cea mai vizibilă imagine. Să nu vorbeşti prin cuvinte. Dar să o faci prin imagini. Vezi K-wave, boomul cinematografic coreean. Vezi toată mantia sa culturală (mai încolo despre filmul coreean, ca bun cultural şi export economic calitativ). Dintre toate metodele teoretice aflate la îndemîna cercetătorului atent, deconstructivismul e, cred, cea mai adecvată. „Han“ este deconstructivism. Ei – ar zice pe drept cuvînt Deleuze – „gîndesc cu imagini-mişcare şi cu imagini-timp în loc de concepte“ (Gilles Deleuze, Cinema 1. Imaginea-mişcare, Editura Tract, Cluj-Napoca, 2012). „Noi“, occidentalii, le conceptualizăm, le punem într-o poveste teoretică din nevoia noastră stringent culturală, aristotelică de a (ne) explica totul. Totul, nu numai o frumoasă obsesie poetică. Acolo, mai mult totalitatea, dar încet-încet, yavaş-yavaş, vorba dragului nostru adstrat suzeran turcesc, ajungem şi noi, din criză, tot acolo. „Noi“ avem nevoie, din străfundurile prejudecăţilor noastre formative, de logos. „Ei“ se descurcă de minune cu pathosul. Deh, fiecare cu ethosul propriu…

Nu am vorbit prea mult de Coreea de Nord. Am înţeles de ce. Pentru coreeni, ţara este o familie. Dacă intri într-un restaurant, mereu condus de o familie, adeseori la pensie, clientului local îi este, han, la îndemînă să ceară comanda cu apelative precum „imo“, mătuşă. Prietenului, dacă ţi-e senior şi eşti băiat, îi zici nu pe nume, ci „hyeong“, frate mai mare; prietenei, dacă eşti femeie, îi zici „oni“, soră, iar celor mai mici, băieţi şi fete, le zici „dong seng“. Oh, şi aş putea da nenumărate alte exemple lingvistice ale ţării-ca-sîngele-tot. Dar aceasta nu e neapărat han. Profesorii mei de etnologie şi folclor din facultate (parcă-i aud surîsul calpuzanic al domnului profesor Angelescu) mi-ar da un 4, scurt şi la obiect. Face parte din mantaua tradiţionalului harrypotteresc, fireşte. Ceea ce este han apare abia atunci cînd vezi că această aparentă familiaritate e o formă de apărare atomică pentru adevărata familie, cea în care s-au născut. Folosesc vizibilul general, toţi-ca-o-familie, ca pretext pentru invizibilul identitar. Intimitatea cea mai intimă. Adevărata grădină interzisă. Locul unde un „străin“, locul unde orice străin e, nu numai etimologic, prin definiţie un „monstru“. Nu acum, totuşi, despre „străin“, despre „oegugin“, care în limba coreeană înseamnă atît străin de neam, cît şi de planetă, alienul perfect, extraterestrul ad litteram.

Acolo e noli me tangere-Pietà. Şi atunci, cum să vorbeşti despre prea iubitul frate, cel nordic, cel absent, cel care nu mai vine odată şi odată? Oh brother, where art thou?! 

Citiți prima parte a acestui articol aici.