Desene pe pereţi

5 august 2007   La zi în cultură

Streetwise e un spaţiu mic şi aproape intim, care-ţi dă o senzaţie de familiaritate, ca şi cum ai intra în casa unui prieten mai boem. Cîteodată, un băieţel blond pe nume Victor se joacă pe acolo, cu aerul cel mai natural din lume. Cînd i-am vizitat, Saddo şi Other încă lucrau la desenele lor, direct pe pereţii galeriei, şi se plîngeau de lipsa curentului electric şi de căldura insuportabilă - mai ales pentru Other (pe numele lui adevărat Derek), venit tocmai din Canada. Dacă aveai convingerea că băieţii aceia care desenează pe clădiri şi metrouri sînt nişte golani fără de căpătîi care vor să vandalizeze totul cu orice chip, cuprinşi de un fel de ură generală îndreptată asupra a nici-ei-nu-ştiu-prea-bine-ce, Other reuşeşte aproape imediat să te facă să vezi lucrurile într-o altă perspectivă, povestindu-ţi cum a început totul. O legendă urbană (adevărată) din Statele Unite povesteşte că, în perioada de regres economic ce a urmat războiului de secesiune, muncitorii sau oamenii fără adăpost (aşa-numiţii hobo) umblau din stat în stat, pentru a-şi găsi de lucru; călătoreau cu trenurile marfare, ilegal, lăsîndu-şi mesaje unii altora (şi, de cele mai multe ori, posterităţii), dintr-un soi de gest primitiv, pe vagoanele de tren: un nume, o dată şi, de multe ori, un soi de "logo" hieroglific, un simbol personal. Message in a bottle, spune Other despre începuturile graffiti-ului, un fenomen care a purtat întotdeauna eticheta de "marginal". Sedus de acest sistem de comunicare oarecum romantic, s-a apucat şi el să deseneze pe trenuri nişte personaje ciudate, hibride, cumva între grotesc şi naiv. Personaje aflate într-o continuă mişcare, care s-au plimbat ani de zile, pe şine, din Canada pînă-n Mexic, străbătînd mii de mile. Acum, în America de Nord nu se mai desenează pe tren, şi nici la metrou; e totally illegal şi, dacă eşti prins, rişti o amendă destul de usturătoare şi chiar cîteva zile după gratii. Plus, după noroc, o bătaie zdravănă. Lucruri aruncate, monştri din copilărie Viaţa nomadă a lui Other pare deosebit de palpitantă, mai ales pentru cei care obişnuiesc să stea zilnic opt ore la birou. Other a bătut străzi, oraşe şi ţări întregi, timp de 15 ani, făcînd street art; e pasionat de skateboard din adolescenţă; prin anii ’90 a făcut parte dintr-o "gaşcă" din Toronto, împreună cu care făcea graffiti; apoi, încetul cu încetul, s-a orientat către ceva ce am putea numi "pictură", iar acum trăieşte din vînzarea lucrărilor. La 35 de ani, dintr-un rebel nomad, a ajuns un artist care vinde şi care expune (înainte să vină la Bucureşti, mai avusese cîteva expoziţii prin Europa, iar după vernisaj se pregătea să plece la Berlin), ca mulţi alţi artişti underground care au fost, în cele din urmă, adoptaţi de mainstream. Nu cîştigă atît cît să-şi permită vreun Ferrari, ci mai degrabă cît să-şi plătească chiria... "Muncesc ca să pot fi liber şi să umblu prin lume. Sînt ca un şofer de camion de cursă lungă, care în timpul liber goneşte pe autostradă, călare pe motocicletă, cu pletele-n vînt", îmi spune zîmbind. Lucrează pe lucruri găsite în gunoi, aruncate şi recuperate, cu materiale şi vopsele adunate de prin depozite, de la rebuturi; îmi face o întreagă teorie de tip waste recovery şi-mi arată un desen făcut cu vopsea şi marker pe o bucată de linoleum clasic românesc, găsit naiba ştie pe unde, pe plaiurile noastre. Nu e vorba de ecologie, ci mai degrabă de "o scuză pentru a pleca la plimbare, pentru a explora locuri abandonate" - şi din nou zîmbeşte. Şi în plus, în felul ăsta, pictura îl găseşte pe el, şi nu invers. Oamenii aruncă multe lucruri; cutreierînd străzile, e aproape imposibil să nu dai peste ceva pe care să-l poţi folosi apoi la desenat, ceva care "cheamă" un anumit fel de desen. Îl întreb cum sînt văzuţi acolo artiştii ăştia "fără casă", care se îndeletnicesc cu treburi ilegale, precum desenatul pe trenuri, clădiri, care scotocesc prin gunoaie în căutare de materiale de pictat? E simplu şi răspunsul e universal, fie că e vorba de Bucureşti, Berlin sau Toronto: People hate us! Apoi se întoarce la desenul său, teribil de relaxat şi optimist; îşi ornează peretele cu un fulg gigantic de nea pentru că, pentru un canadian, it’s so damn hot here! şi mai face cîteva retuşuri personajului său. Pe peretele opus desenează Saddo, a.k.a. Raul, un tînăr din Cluj, care a terminat Facultatea de Arte, secţia Grafică. Dacă Other a parcurs drumul de jos în sus - din stradă în galerie - Saddo a pornit dintr-un mediu cult şi s-a apucat de street art abia după ce a terminat studiile. Nu emană chiar doza aceea de autenticitate a lui Other, un om care a cutreierat lumea şi trăieşte în spiritul acestei arte stradale. Poate din cauza faptului că lucrurile îşi au rădăcinile "la ei", au o istorie şi o legendă în spate, în timp ce "la noi" par încă ceva destul de "importat", venit la pachet cu nenumărate alte beneficii ale libertăţii. Pînă una-alta, Saddo lucrează în publicitate şi, în timpul liber, desenează monştrii care l-au obsedat încă din copilărie. Unii fioroşi, alţii de-a dreptul drăguţi şi coloraţi. Dar nu căutaţi neapărat o explicaţie pentru asta! Cînd am plecat din galerie, i-am lăsat desenînd în semiîntuneric: încă era pană de curent; i-am povestit lui Other (al cărui nickname nu este deloc întîmplător, ci are legătură cu o anume teorie a subconştientului, semnificînd acel "altul" care sălăşluieşte adînc ascuns înăuntrul fiecăruia dintre noi) că, în România, pe vremurile acelea de tristă amintire, erau multe seri în care rămîneam fără lumină. Mi-a răspuns că şi la ei, în capitalism, se întîmplă de multe ori la fel. Din cauza prea multor aparate de aer condiţionat, cartiere întregi rămîn uneori în întuneric. Un domn şi pisica lui pătrată Înainte de expoziţia recent vernisată a lui Other şi Saddo, la Streetwise a mai expus (inaugurînd galeria) un domn, pe numele său adevărat Alexandru Ciubotariu (zis şi Ciubi), în vîrstă de 27 de ani şi care se ocupă cu extrem de multe lucruri creative. De la benzi desenate pentru copii, ilustraţii pentru reviste, grafică, pictură, pînă la... ieşit noaptea pe străzi şi lipit stick-ere sau paste-up-uri prin oraş, în locuri mai mult sau mai puţin umblate. În plus, Ciubi este cunoscut mai ales datorită unui personaj simpatic, pe care îl lasă în urma sa şi pe care îl puteţi vedea şi pe unele tricouri sau chiar prin casele oamenilor, sub formă de jucărie "urbană": Pisica pătrată. De ce s-ar apuca un om serios ca el să iasă în stradă, noaptea, şi să lipească personaje prin diverse locuri? Păi, să le luăm pe rînd: sînt locuri, în acest Bucureşti gri şi monoton, care "cer intervenţii", o pată de culoare, un personaj care să le dea viaţă; street art-ul e un soi de scurtătură pentru a ajunge mai repede şi mai direct la public; o lucrare, odată ajunsă în stradă, îşi trăieşte propria viaţă: poate supravieţui cîteva ore sau chiar luni întregi, după cum îi e destinul; există, orice s-ar spune, senzaţia aia inegalabilă de fluturaşi în stomac pe care ţi-o dă aventura. Şi, de fapt, în ce constă aventura? Nu durează decît cîteva minute, pentru că e noapte şi trebuie să te mişti repede (în mod evident, e o treabă ilegală şi poliţiştii noştri sînt oameni vigilenţi). De obicei, îţi alegi dinainte locul şi te gîndeşti cam ce s-ar potrivi. Apoi lucrezi acasă (se folosesc hîrtie de ambalaj, markere, culori acrilice, aracet), decupezi frumuşel desenul, suni un prieten sau mai mulţi, aştepţi să se întunece bine, te duci la locul cu pricina, lipeşti desenul şi pe-aci ţi-e drumul. Poţi să te întorci a doua zi să faci poze, cu o mulţumire secretă atunci cînd vezi oamenii privindu-ţi creaţia şi, uneori, zîmbind. Ciubi a lăsat astfel de urme prin oraş, care încă se mai pot vedea, cum ar fi dragonul uriaş de pe cheiurile Dîmboviţei, care pare că iese din zid, desenele cu chipuri ciudate din pasajul auto de la Unirii, cele de pe fostul club Hermes din zona Lipscani (făcute în cadru legal, cu ocazia Zilelor Bucureştiului) sau pur şi simplu pe coşuri de gunoi sau în spatele semnelor de circulaţie. "Ce fac eu este să adaug mici accente unui oraş care chiar are nevoie de aşa ceva! Am toată convingerea că ceea ce fac e bine, nu e în nici un caz vandalism. Pentru mine, street art-ul este doar o altă modalitate de exprimare. La fel cum comunici cu o pînză, la fel comunici cu un zid. Sînt doar suprafeţe", spune Ciubi, care şi-ar dori să obţină ceva de felul unei aprobări de la Primărie ca să lucreze în mod legal la înfrumuseţarea oraşului. Dar oare nu s-ar pierde astfel tot farmecul? Farmecul ăsta e simţit foarte bine atunci cînd grafferii şi street-artiştii se întîlnesc să deseneze împreună într-unul din locurile părăsite din Bucureşti. Cum a fost celebra clădire de pe Calea Victoriei, supranumită Ministerul Graffiti (fost sediu al Ministerului Industriei Constructoare de Maşini, "leagănul" Daciei 1100), acum demolată, pe acoperişul căreia s-au întîmplat multe "sesiuni" de desenat în grup. Au venit de cîteva ori chiar şi artişti din afară, unde există o adevărată comunitate, foarte bine închegată, lucru posibil şi datorită puterilor nelimitate de comunicare ale netului. "La noi, ar fi interesant un pic mai mult individualism local - adică să nu mai simţi aerul ăsta internaţional în toate desenele. Să pună cineva ceva de-al nostru!", cam asta şi-ar mai dori Ciubi. Pînă una-alta, dacă ne uităm bine în jur, avem stencil-uri cu Ceauşescu, Băsescu şi - pare-mi-se - chiar cu Războinicul Luminii. Ca să nu mai vorbim de Caragiale, Eminescu şi Creangă, care stau la un chat, pe un perete din Centrul Vechi... În rest, totul ţine de inspiraţia artistului.

Mai multe