Demonul mobilităţii

O expoziţie recentă are un deosebit ecou mediatic la Paris – „Circuler“ – titlu amintind celebra expresie poliţienească ce ordona curioşilor „Circulaţi, nu e nimic de văzut!“. Jean Marie Duthilleul, curatorul acestui eveniment, consideră „mobilitatea“ ca un „accelerator al vieţii urbane“. Ea afectează stăpînirea unui teritoriu, explorarea lui, dar şi deteriorarea lui, căci mobilitatea implică dezvoltarea, deseori excesivă, a mijloacelor de transport care nu lasă intact nici spaţiul, nici pe locuitorii săi. Cum să nu-mi amintesc aici argumentul lui Lopahin, neguţătorul de geniu care înţelege că valoarea „livezii cu vişini“ s-a multiplicat odată cu instalarea trenului ce permite noilor vilegiaturişti să ajungă pînă la proprietatea ruinată, în doar o jumătate de oră. Trenul accelerează şi ritmurile de deplasare, dar şi practicile de vacanţă. Rusia s-a schimbat la sfîrşitul secolului al XIX-lea prin intervenţia radicală a Germaniei care, în mai puţin de zece ani, instalează 30.000 de kilometri de şine ferate. Trenul e la originea acestor migraţii moderne care au devenit azi practica familiară a planetei! Trenuri şi gări, le privesc fascinat şi neliniştit. Cuceririle astfel produse nu au fost univoce, ci duble, pozitive, dar totodată şi distrugătoare. E poate ceea ce expoziţia camuflează discret… ambiguitatea mobilităţii.

Avansez printre zeci de copii care desenează, se amuză şi descoperă în mod ludic aventurile transporturilor umane. Cum vor călători ei mîine? Ce alegeri vor face? Ce vor accepta, ce vor refuza? Îi privesc şi mă gîndesc că, azi, adolescenţii ce îi precedă fac elogiul – imprevizibil acum cîţiva ani – bicicletei, afirmînd astfel un refuz ecologic şi ideologic contra excesului de rapiditate cu tot ceea ce produce el ca poluare şi pervertire a ţesutului urban. Printre imagini şi vechi bucăţi de film, identific metamorfoze ale oraşului al căror contemporan am fost căci „mobilitatea“ n-a cunoscut un destin rectiliniu, ci dimpotrivă a constituit teatrul unor agitate confruntări de politică urbană. În Cotroceni, pe strada Carol Davilla, în faţa casei mele, s-a oprit ani de-a-rîndul, scrîşnind nemilos pe şine, tramvaiul 14! Cînd a încetat să mai funcţioneze, cu toţii am asimilat dispariţia lui cu o victorie a modernităţii! Au revoir, bruyant tramway! Azi, e drept ameliorat tehnologic, el revine polemic în marile oraşe europene. Renaşterea se explică prin războiul angajat contra imperialismului automobilistic impus în marile capitale! Cine ar fi crezut în reîntoarcerea tramvaiului? Nici o victorie nu e sigură, nici o înfrîngere definitivă! Trenul, din nou el! Pentru a-i asigura funcţionarea corectă s-au instalat căi ferate şi s-au construit gări. Gara a devenit echivalentul unei catedrale laice proprie oraşului modern: gară-palat, gară-campanila, gară-vila de oraş balnear! Şi aceasta a suscitat un conflict intens între ingineri care au conceput marile structuri metalice şi arhitecţii care şi-au luat revanşa elaborînd spectaculoase faţade decorative. Dar gara a sfîrşit prin a fi resimţită ca un spaţiu rece, ostil, spaţiu centrifug – intrăm pentru a-l părăsi cît mai rapid! Duthilleul, arhitect specializat în gări, observă nevoia de a la transforma azi în teritorii variate, seducătoare, graţie magazinelor şi cafenelelor; gara pentru orăşenii grăbiţi devine un spaţiu de tranziţie ce le permite nu numai să se destindă, dar şi să exploateze timpul redus de care dispun! Gara, în versiunea ei actuală, adoptă conceptul comercial de la început instalat în aeroporturi. Mijloacele de transport se influenţează reciproc, se contaminează! În oraşul tentacular nu există autonomie, totul participă la reţeaua urbană şi exigenţele ei! Şi cum să nu rămîi surprins în faţa planurilor utopice, planurile oraşelor imaginare unde dezvoltarea vizibilă a imperativelor circulaţiei le face să semene cu celebrele închisori ale lui Piranesi?

Nu de mult, vedeam în Muzeul impresioniştilor de la Orsay o serie de tablouri ale lui Monet cu intrarea locomotivelor în gara Saint Lazare, devenită acum templu de tranzacţii comerciale, vestimentare, gastronomice. Atunci, pe pînze de o rară putere plastică, Monet restituia impactul excesiv produs de maşina învăluită în aburi, la capăt de drum! Ea încarna noua mitologie urbană Şi pictorul îi capta efectul. Expoziţia „Circuler“ insistă asupra locului ocupat de metrou şi avion în noua artă a secolului trecut, cinematograful, ca şi cum, între inovaţiile produse în numele mobilităţii, şi-au găsit ecoul adecvat pe pelicula recent descoperită. Singur, printre copii, mă întreb: dar rachetele ce au produs? Ele au fost sterile poetic, îmi spun satisfăcut. Însă după o scurtă reflecţie corijez această eroare de evaluare: ele sînt la originea extraordinarei mode a artei ştiinţifico-fantastice! Nimic n-a rămas fără ecou! „Fiecare mod de locomoţie a produs o formă proprie de urbanism“ – scrie un specialist spaniol. Dar fiecare, prin ineditul său, a avut şi o rezonanţă în mentalităţile, ca şi în arta timpului!

În mod flagrant, expoziţia afirmă un optimism suscitat de acest cult al mobilităţii ca simptom propriu al modernităţii. Dar ea rămîne mută în ceea ce priveşte toate sacrificiile impuse, toate dramele suscitate, peisaje pervertite, proprietăţi demolate, oaze de linişte invadate. În Corrèze, departe de tot, în casa socrilor mei, mă retrăgeam pentru a evita şi a nu mai auzi „mobilitatea“ oraşului, pînă în ziua în care, la doar cîţiva kilometri, o autostradă şi-a făcut apariţia sonoră. Ajung mai repede, dar am pierdut odihna refugiului. Totul se plăteşte!

Mobilitatea care a modelat oraşul modern a sfîrşit prin a se converti în migraţie planetară. Gările, aeroporturile sînt pline, turismul generalizat e o alienare şi se numără cu milioanele cei ce îi supoartă consecinţele. Intelectual, ei nu produc nimic, ci doar se deplasează… mişcarea e raţiune de a fi şi e de ajuns. Ea însă, cel mai adesea, nu produce decît o perturbare a reperelor, o alterare a identităţilor, o secătuire a surselor. La capătul acestui elogiu al mobilităţii, nostalgia sedentarităţii mă cuprinde. Dar, eu, am eu curajul sedentarităţii? Mobilitatea e demoniacă şi ea, fără repaos, îşi reînnoieşte strategiile de seducţie. Şi acest scepticism critic se fortifică, cîteva clipe mai tîrziu, cînd rătăcindu-mă în sălile vecine, unde sînt expuse miracolele arhitecturii gotice, îmi spun entuziast: iată ce omul a produs prin înrădăcinare, prin nemişcare! Gînd, sigur discutabil, ivit însă ca reacţie firească la dezvoltarea exponenţială a mobilităţii ai cărei prizonieri am sfîrşit prin a fi.

George Banu este critic de teatru.