Demisii de onoare
Demisia preşedintelui german Christian Wulff, în urma unor suspiciuni de corupţie, aduce în discuţie o chestiune culturală: responsabilitatea politică. Pentru germani, tenacitatea cu care a fost susţinut şi aroganţa cu care a negat toate acuzaţiile, în ciuda probelor furnizate de presa de investigaţie, sînt insuportabile. Chiar dacă în istoria mai mult sau mai puţin recentă există numeroase (ne)cazuri legate de corupţie. Unii politicieni şi-au păstrat funcţiile cu toate că asupra lor planau suspiciuni care s-au adeverit. Alţii au demisionat, deşi nu aveau nimic să-şi reproşeze. Una peste alta, există însă o îndelungată tradiţie a demisiilor de onoare – a amintit Die Welt săptămîna trecută, chiar în ziua în care cancelara Angela Merkel îl anunţa pe viitorul preşedinte, Joachim Gauck.
Poate că nici un alt politician al Germaniei nu s-a afundat în atîtea afaceri dubioase ca Franz Josef Strauß (CSU), ministru în mai multe cabinete, atît la nivel federal, în vremea lui Adenauer, cît şi la nivel regional (în landul Bavaria). Ca politician a avut mereu relaţii încîlcite cu tot felul de prieteni din mediul economic. Asupra lui au planat numeroase suspiciuni de trafic de influenţă – dovezile erau atît de covîrşitoare, încît nici măcar el n-a mai găsit argumente pentru a se apăra. Campania de presă din Der Spiegel, de la jumătatea anilor ’50, nu l-a convins să demisioneze. De-abia zece ani mai tîrziu, cînd s-a dovedit că a minţit într-o declaraţie din Bundestag, Adenauer a fost nevoit – la presiunea unui număr foarte mare de parlamentari, inclusiv ai puterii, care ameninţau că nu vor mai susţine guvernul – să-l demită. A revenit în politică în 1978, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri din Bavaria, fiind mereu încurcat în fel de fel de scandaluri. Chiar şi după moartea sa, încă se mai anchetau diverse dosare în care fusese implicat. Rezistenţa lui Strauß în politică e însă mai degrabă un episod izolat din istoria Germaniei.
De pildă, liderul CDU Rainer Barzel a fost multă vreme bănuit de deturnare de fonduri şi finanţare ilegală a partidului. După alegerea sa, în 1983, ca preşedinte federal, presa a prezentat o serie de indicii referitoare la o fraudă de aproape două milioane de mărci. Suma fusese plătită de un cabinet de avocatură ca donaţii. Presa a întreţinut, prin articole isterice, impresia că Barzel ar fi corupt. N-a putut cu nici un chip să se explice – pînă să apuce să răspundă acuzaţiilor, opinia publică era deja convinsă de vinovăţia sa. A demisionat motivînd că nu mai poate reprezenta Germania dacă germanii nu mai au încredere în el. Mulţi ani mai tîrziu s-a dovedit că, de fapt, nu a avut nici o legătură cu acele afaceri – însă era deja prea tîrziu: cariera politică i se încheiase.
Fostul cancelar al Germaniei Federale, în perioada 1974-1982, Helmut Schmidt povesteşte pe larg, într-un volum de memorii apărut recent, numeroase poveşti care de care mai amuzante – despre demisii. Politician de cursă lungă, a trecut, el însuşi, prin numeroase momente-limită în care a fost nevoit să demisioneze, pentru a reveni apoi în politica de top. Pentru el, demisia e o chestiune de timing. Totul depinde de sincronizare. Cine demisionează la timp are mari şanse să rămînă în cărţi. Demisia lui Wulff vine însă mult prea tîrziu – la cîteva luni după primele dezvăluiri legate de contractarea unui împrumut în condiţii dubioase. Ceea ce e cu adevărat insuportabil în cazul său este aroganţa în apărare (de fiecare dată cînd apăreau noi dovezi, acuzatul spunea că sînt minciuni) şi acribia cu care a fost susţinut de cancelarul Angela Merkel (care repeta mereu că-i acordă încredere.
Pe de altă parte, nominalizarea lui Joachim Gauck pentru postul de preşedinte e ea însăşi ca un fel de demisie. E, în orice caz, o cedare. Sau o concesie. Căci în urmă cu cîteva luni, aceeaşi Angela Merkel a refuzat să-l nominalizeze pe Gauck, susţinînd că nu întruneşte sprijin politic. „Demisia“ asta ar putea s-o salveze pe Merkel. Nu şi pe Wulff.