De partea cealaltă a vieţii

30 mai 2012   La zi în cultură

S-a întîmplat să văd, în aceeaşi săptămînă, documentarul Ancăi Hirte, Păcătoasa Teodora, şi o dublă tundere în monahism la Mănăstirea Stavropoleos din Bucureşti. Iar dacă filmul m-a impresionat pe alocuri, întîmplarea, unică în dramatismul ei nejucat, de la Stavropoleos m-a zguduit de-a dreptul. Nu le compar, deşi, pentru mine, filmul a potenţat într-un fel realitatea, mai austeră şi mai abruptă (pentru că-i lipsea povestea-cadru). În fond, un film, fie el şi documentar, are o viziune şi o selecţie (cea a regizorului) a vieţii filmate, e un decupaj pe cît de strict, pe atît de întîmplător, avînd şi o altă cădere în zona aceasta a spiritului, atît de supusă competenţelor de tot felul.

Cu toate acestea, „păcătoasa Teodora“ este, să recunoaştem, un personaj cu totul aparte. Îţi poţi imagina (doar urmărindu-i expresiile volatile şi concentrarea) singularitatea ei printre cele 450 de călugăriţe de la Văratec, dar şi nevoia profundă de a găsi sensul (despre asta e vorba, nu-i aşa?), de a-şi depăşi condiţia. Ea are un soi de nobleţe care răzbate din diferitele situaţii de viaţă reconstituite de Anca Hirte printr-o contrapunere a mediului complicat şi crud din care vine, cu mediul monahicesc, doar aparent mai simplu şi mai ferit de răutatea lumii. Teodora, o tînără de 26 de ani care şi-a petrecut ultimii 12 ani în mănăstire, traduce vorbele maică-sii (şi ea călugăriţă acum, însă dată afară din mănăstire în timpul comunismului, obligată apoi de tată să se căsătorească), explică trauma, transfigurînd ignoranţa mamei, deprimarea ei „animată“ doar de vechea dorinţă de moarte. „Mai bine muream în pădure“ – zice mama ajunsă la liman, şi uitînd (în filmul dedicat fiicei ei) că, dacă dorinţa i-ar fi fost îndeplinită, Teodora nu s-ar mai fi născut. În secvenţa următoare fata îşi îndeamnă mama să mănînce, deşi ea însăşi nu mănîncă aproape nimic – iar cele două nuclee narative, lăsate aşa, nedezvoltate, vorbesc despre o altă ordine a existenţei: aceea în care fiica îşi naşte mama, o iartă într-un fel şi o acceptă în noua lor viaţă, atît de intim legată de moarte.

În această ordine trebuie judecat, cred, şi senzualismul documentarului Ancăi Hirte. Insistenţa pe buzele călugăriţelor care cîntă „Braţele părinteşti“ (buze senzuale, cîntînd o iubire mai presus de carne, exprimată însă prin carne), rîsetele surorilor dîndu-se cu sania, plăcerea copilărească a unei călugăriţe ce mănîncă dude din copac – toate acestea au o singură contrapondere: moartea. În fond, senzorialitatea e o componentă a iubirii mistice, o cale de edificare a „castelului interior“, cum scria o mistică spaniolă care-l regăsea pe Dumnezeu şi printre marmite. Renunţarea la lume, frîngerea voinţei, renunţarea la eul lumesc sînt însă primii paşi ai unui drum ce nu se vede decît fulgurant în acest documentar. La orice vorbă bună, „păcătoasa Teodora“ răspunde „cu voia lui Dumnezeu“, iar la orice rugăminte de împărţire a harului tocmai coborît, prin taina călugăriei, peste ea, răspunde „cu nevrednicie“. E o formă de ritual care se umple de substanţă tot datorită personajului principal, o fiinţă întreagă care reface cu curaj şi convingere un drum inexplicabil pentru cei care sînt în afara lui. Cel mai impresionant moment al filmului e, probabil, acela al îmbrăcării fetei în rasa monahală sub privirile limpezi ale unei fetiţe care, dincolo de sutana preotului, vrea să vadă, să înţeleagă ce se întîmplă.

La Stavropoleos, totul a fost mai auster şi mai adevărat. Sora Raluca a devenit, sub ochii noştri, maica Rafaela, iar sora Simona s-a transformat în maica Ioanichia, după numele întemeietorului mănăstirii, grecul Ioanichie arhiereul. Pe sora Simona o ştiam puţin, dar mi-au plăcut întotdeauna liniştea, concentrarea şi directeţea ei. Ştiam că e graficiană şi cred că nu întîmplător, în comunitate, i se spune, deşi e tînără, „Bătrîna“. Cu sora Raluca însă urcasem recent – la miezul nopţii – pe Golgota şi mi se păruse atunci că, spre deosebire de mine, ea ştia foarte bine de ce se află acolo. Vorbisem destul de mult, aşteptînd la o lungă coadă de intrare în Biserica Nativităţii din Betleem şi călătorisem în lung şi-n lat, cu peripeţii şi încercări, prin Israel. Ştiam nu doar că e foarte tînără, că terminase Facultatea de Ştiinţe Economice şi că lucrase într-o bancă, dar şi că inteligenţa şi umorul ei înnăscute o făcuseră să-şi asume calea monahismului cu linişte şi bucurie. Datorită ei, l-am descoperit apoi pe Antonie Bloom, Mitropolitul de Saroj, cu paginile lui despre „dezvăluirea cosmică“ sau cele despre unicul moment din istoria umanităţii de „suprapunere a adevărului cu realitatea“. Datorită sorei Raluca – azi maica Rafaela – am descoperit rarele comentarii ale arhimandritului Emilianos Simonpetritul la psalmii lui David şi autobiografia călugărului copt Matta el Meskin. Îi sînt recunoscătoare pentru toate aceste descoperiri – nici nu ştiu cînd am schimbat bibliografii, pentru că vorbeam despre cu totul altceva –, dar şi mai recunoscătoare îi sînt pentru graţia cu care a trecut, sub ochii noştri, alături de sora Simona, dintr-o parte în cealaltă a vieţii.

În cazul maicilor pe care le ştiu dintotdeauna la Stavropoleos, alături de părintele Iustin Marchiş, aşezarea lor acolo mi s-a părut mereu un lucru firesc. Le-am văzut o dată, pe toate, stînd în faţa unor buldozere care spărgeau caldarîmul de pe strada Stavropoleos, duminică dimineaţa, în timpul liturghiei şi curajul lor dramatic mi s-a părut aproape firesc. Transformarea sorei Raluca în maica Rafaela s-a petrecut însă brusc, sub ochii mei. În timp ce maica Mihaela Stavrofora, stareţa mănăstirii, aluneca încet, cu cele două surori sub mantie, ca o mare matcă eliberatoare de sens, spre altar, unde urma să aibă loc tunderea lor în monahism, mi s-a părut că înţeleg sensul mişcării lor, încrezătoare, înainte. Iar pentru asta trebuie să-i mulţumesc, „cu nevrednicie“, tot maicii Rafaela. 

Mai multe