De ce-ai merge în Dubai?

25 martie 2015   La zi în cultură

M-am tot întrebat asta. Pentru mine, singurul motiv a fost că a trebuit, de cîteva ori, să schimb avioane şi, cum Dubaiul e un nod aerian important, cele mai bune soluţii de a ajunge în

sau

treceau pe acolo. Niciodată nu am făcut-o cu plăcere, mai ales că atunci aveam nevoie de viză de tranzit şi era o bătaie de cap inutilă pentru cîteva ore sau o zi într-un loc care nu-mi plăcea.

Nu înţeleg fascinaţia pentru Dubai, ridic o sprînceană cînd văd că mai ştiu eu ce vedetă mondenă sau politician s-a dus acolo să se relaxeze sau să facă shopping (sau să agaţe vreun prinţ arab, după caz). Sînt atîtea locuri mai faine pentru asta! Prima oară, a trebuit să-mi car rucsacul în spate o zi întreagă pentru că la aeroport nu era nici un loc de lăsat bagajele. La 40 de grade, a fost o „plăcere“. Ca de obicei, voiam să merg prin oraş, să-l văd la pas, să folosesc cît mai puţin mijloacele de transport în comun sau taxiul. Cu excepţia zonelor comerciale sau turistice, în Dubai lucrul ăsta e imposibil. Nimeni nu merge pe jos, practic te plimbi pe marginea autostrăzii încercînd să ajungi dintr-un loc în altul, pe o căldură infernală şi prin praf. 

A fost primul lucru pe care l-am remarcat la Dubai. Oraşul părea fără viaţă, un fel de Sim City făcut pe calculator, cu clădirile aşezate la linie, ordonat şi strălucitor, dar fără vibraţie. Al doilea a fost artificialul pe care-l respiră prin toţi porii, impresia că totul e o faţadă, că ce contează e strălucirea, luxul, exteriorul, kitsch-ul. Nu pot uita automatele cu lingouri de aur din mall-urile imense şi „De ce, pe bune, de ce?“ care mi s-a lipit atunci în minte. Şi nu pot uita nici senzaţia ciudată atunci cînd am intrat cu picioarele în mare, pe plajă, şi apa era atît de caldă şi vîscoasă încît ţi se făcea rău. Nu m-am răcorit, aşa cum speram. 

E şi o parte veche (mică) a Dubaiului, cam cît de veche poate fi pentru un oraş nou. Acolo, lucrurile se schimbă un pic, vezi ziduri, nu doar sticlă, bazar, condimente care miros ameţitor, pescari, vînzători ambulanţi, moschei, oameni forfotind care-ţi amintesc de frumuseţea şi autenticitatea altor ţări arabe. 

O zi-două merge să te plimbi. Te uiţi uimit prin mall-uri la cei care fac scufundări în bazinele uriaşe şi te întrebi ce-i opreşte să dea 100 de euro pe un avion ca să meargă într-o zonă cu corali naturali, la cei care fac schi pe pîrtiile din interior sau la opulenţa cuplurilor – el îmbrăcat în alb de sus până jos, ea în

negru, cu faţa acoperită şi cu bijuteriile la vedere. E şi o statuie cu cuplul ăsta, tipic pentru Dubai. Te uiţi la fîntînile arteziene cîntătoare şi dansatoare, urci în Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume, arunci un ochi din depărtare la Burj al-Arab, hotelul de cică 7 stele care arată science-fiction, sau bei o bere în Marina, admirînd yacht-urile de fiţe. Şi te uiţi şi la turiştii care-şi cară cu greu pungile de cumpărături, care-şi etalează etichetele hainelor la vedere, afectaţi şi preocupaţi de aparenţele strălucitoare ale lucrurilor, uneori într-un contrast deranjant cu cultura arabă – haine, gesturi indecente, mitocănie sau un evident aer de superioritate. Un fel de „Ce şmecher sînt că-mi fac vacanţa în Dubai şi toată lumea trebuie să ştie asta“. 

Şi totul e atît de impecabil încît te întrebi unde e viaţa şi ai impresia că se poate trăi bine-mersi într-un mall, dacă vrei neapărat asta. Sau poate judec eu prea aspru, dar, recunosc, nu am prins nimic din farmecul Dubaiului, cu excepţia cîtorva zone vechi, şi nici nu m-aş gîndi vreodată să mă duc acolo pentru altceva decît schimbarea avionului spre alte zări mai cu viaţă.  

Foto: C. Foarfă

Mai multe