„Dacă vrei să ai o cultură vie, trebuie să ai grijă de publicul ei“ - dialog cu Cezar PAUL-BĂDESCU

A fost, ani la rînd, dilematic de-al nostru și a ținut o rubrică despre televiziune, „Cultura pe sticlă“. A publicat, între altele, romanul Luminița, mon amour, după care se face un film regizat de Călin Peter Netzer. Cezar Paul-Bă­descu realizează acum emisiunea Cartea cea de toate zilele, la TVR 2.

Cum e să faci o emisiune zilnică despre cărți?

Cînd m-am înhămat la treaba asta, n-am știut ce înseamnă, de fapt – cît de greu poate să fie să prezinți o carte pe zi. Poți să fușărești, poți să-i iei informația de pe Internet sau de pe site-urile editurilor și să faci o prezentare „din gîtul mîinii“. Dar asta se simte, publicul simte cînd trișezi. Trebuie totuși să citești. Cînd am început, prezentam cîte o carte pe zi, de luni pînă vineri. În ritmul acesta, simți cum gîfîi. Acum prezint doar trei cărți noi pe săptămînă, în celelalte zile se dau reluări. Cînd prezentam una pe zi, eram tot timpul cu ochii pe ceas și citeam noaptea. Partea proastă este că, în asemenea condiții, cam moare plăcerea. Cînd faci totul cu sufletul la gură, moare plăcerea. Cînd îmi place ceva, recitesc, mă întorc asupra unor fragmente. Or, într-o lectură cu sufletul la gură, nu mai ai timp să recitești, să te întorci… Mi-am propus, cu această emisiune, să aduc publicul către carte, către lectură. Poate fi și un calcul egoist, pentru că eu trăiesc cu convingerea că, în momentul în care se ridică nivelul cultural al celorlalți, ajunge să-ți fie și ție bine. Vreau ca binele general să se reflecte și asupra mea, și asupra copiilor mei – acesta e calculul egoist. Într-o civilizație formată pe baza cărților și nu pe baza culturii manelei, construită pe altceva decît pe adversitate și violență, lucrurile se schimbă.

Ce poate să facă o emisiune de 5 minute în acest sens? A mai existat una, la PRO TV, cu Dan C. Mihăilescu, care acum s-a mutat online…

Dan C. Mihăilescu îmi spunea într-un interviu, pe vremea cînd făcea emisiunea la PRO TV, că a primit ecouri de la tot felul de oameni care nu aveau nici o treabă cu cartea. Mi s-a întîmplat și mie. Faptul că oamenii care citesc sînt interesați de emisiunea mea mă bucură, dar nu mă interesează atît de mult așa cum mă impresionează cînd mă oprește un om pe stradă și îmi spune „Eu nu le am pe-astea cu cititul, dar am văzut că prezentai o carte care mi-a trezit interesul“. Pentru asta fac emisiunea. Pe Dan C. Mihăilescu l-am urmărit întotdeauna. E un om care a cîștigat un public pentru carte. Emisiunea mea are și momente în care se citesc fragmente din cărți. Vreau să fie prietenoasă, e filmată în spații care au legătură cu subiectul cărții. Aș vorbi despre cărți și în timp ce aș găti sau aș urca pe coardă (am făcut alpinism în tinerețe…). N-am buget pentru deplasări, căci m-aș duce să filmez și în alte locuri… Trebuie să ieșim puțin din tipic: tot stăm pe scaun și ne spunem lecția noastră academică…

Televiziunile noastre sînt pline de oameni care stau pe scaun și vorbesc despre orice. Ai făcut mulți ani o pseudocronică TV (în fapt, mici eseuri adunate apoi în volumul Umbre pe ecranul tranziției). Cum vezi peisajul televiziunilor de la noi?

E trist. Cînd scriam despre televiziune în Dilema, asta încercam să spun: cine vrea să transmită un mesaj cultural la TV trebuie să țină cont că publicul larg oricum e speriat cînd se vorbește despre Cultură. Așa că dacă vii cu ceva plicticos sau cu un discurs academic, l-ai pierdut. Or, trebuie să-l cîștigi, să-l atragi (fără să faci compromisuri, desigur). Și trebuie să fii conștient de specificul televiziunii: dacă vii și rostești un text scris în fața camerelor, n-ai făcut nimic.

Românii se uită, în medie, patru ore pe zi la televizor. Dar tinerii migrează către online. Se schimbă ceva?

Asta e clar. Ne plîngem că presa scrisă moare, nici televiziunile n-o duc prea bine. Dar pentru mine este evident că toate mor pe mîna lor. Au încercat să-și ducă publicul de nas, l-au formatat într-un anumit fel. Sînt însă oameni care s-au trezit: unii nu mai vor să fie mințiți în continuare. Alții își dau pensioara ca să nu se închidă cutare post (care, altminteri, nu s-a închis) și plîng de mila unuia care întoarce banii cu lopata. Oamenii tineri vor să-și aleagă ei ce primesc, nu să li se dea de-a gata cu „potențiator de gust“ cu tot.

Ai scris Luminița, mon amour cînd ai avut o bursă în Bavaria. Ce ți-a adus această carte?

Cînd am primit invitația pentru bursa de creație în Germania, am crezut inițial că e o farsă. Apoi mi-am dat seama că e serios. Erau invitați 12 oameni – patru scriitori, patru artiști plastici, patru muzicieni – din Germania și din alte țări, pentru a crea un dialog cultural între ei. Cînd am plecat, mă gîndeam că voi scrie altceva, despre cazul unui canibal neamț care fusese prins atunci. M-am documentat despre acel caz, i-am vizitat casa, am vorbit cu avocații lui, mă gîndeam să scriu o carte de nonficțiune. Pînă la urmă, am scris Luminița, mon amour. Recent, am trăit două experiențe frumoase și interesante legate de această carte. Una a fost acum o lună, cînd am fost invitat să particip la o bibliotecă audio pentru nevăzători. Se numește „Biblioteca de energie“, un proiect finanțat de CEZ. Vrînd să-și stimuleze clienții să adopte factura electronică și să renunțe la cea pe hîrtie, cei de la CEZ au pornit de la cazul unui nevăzător care plătește online. Și nu numai pentru el, ci o face și pentru alte persoane, care nu se descurcă bine cu computerul. Acest exemplu i-a impresionat și au hotărît să facă ceva pentru nevăzători. Așa că mi-au propus ca Luminița, mon amour să fie prima carte din această bibliotecă audio. La înregistrare, cartea a fost citită de angajații companiei, fiecare cîteva pagini. A fost foarte interesantă experiența: ca autor, am auzit vocile cititorilor. Au fost 50 de oameni care au citit foarte diferit, au dat o interpretare a textului la care eu nu mă gîndisem. E foarte interesant să vezi cu ce ochi și cu ce voce te citesc cititorii reali. A doua experiență e legată de filmul care se face acum pornind de la carte. Am lucrat la scenariu împreună cu Călin Peter Netzer. M-a sunat acum doi ani și mi a spus că vrea să ecranizeze cartea. Cînd ne-am întîlnit să discutăm, mi-a spus ceva care m-a uimit: „Eu sînt Luminița“. Mi-a spus că s-a identificat cu personajul feminin. Am început să lucrăm la scenariu, cîteva luni bune de muncă zilnică. Regizorul este autorul filmului, așa că în film apar lucruri care nu sînt în carte. Au fost puse în scenariu pentru că sînt povești și experiențe ale regizorului care sînt interesante cinematografic. Personajul din film se va numi Ana, pentru că e mai ușor de pronunțat în toate limbile. Am fost la filmări, am văzut o scenă în care personajul masculin, interpretat de Mircea Postelnicu, se spovedea unui preot interpretat de Vlad Ivanov. E o scenă savuroasă, o să vedeți în film…

Cum vezi condiția scriitorului care lucrează și în gazetărie (așa cum fac foarte mulți)?

Am lucrat foarte mult în presa cotidiană, care presupune un ritm de lucru care nu-ți dă voie să mai respiri. Cînd scrii roman, ai nevoie de continuitate, nu poți lucra doar în week-end, nu-ți mai regăsești vocea. Ca scriitor, una e să fii columnist și să-ți dai articolul o dată pe săptămînă, și alta e munca de zi cu zi la un cotidian. La un moment dat, a venit în România Antonio Lobo Antunes, care a fost mult timp psihiatru și lucra într-un spital. Mi-a spus că în momentul cînd s-a apucat de scris a renunțat la psihiatrie. „Eu trebuie să fiu tot timpul cu gîndul la cartea pe care o scriu sau pe care urmează s-o scriu“, mi-a spus.

S-ar părea că, în ultimii ani, există tot mai multe festivaluri și evenimente literare la noi, iar interesul publicului pentru astfel de manifestări crește. Se schimbă condiția scriitorului?

Condiția scriitorului este influențată și de felul în care publicul se raportează la carte și la literatură. În Germania, publicul participă la lecturi. Omul vine și plătește 15-20 de euro biletul, stă și ascultă cum citește scriitorul, aplaudă și pleacă. Am avut și eu o asemenea lectură cînd eram în Germania, la care a citit traducătorul (căci eu nu știu germana). Deși eram complet necunoscut, au venit vreo 50 de oameni: au dat 15 euro ca să asculte o proză scrisă de un neica nimeni dintr-o țară din fundul lumii. De ce au făcut asta? Există tradiția lecturilor publice, dar și un anumit mod de raportare la scriitori și literatură. La noi, interesul publicului față de scriitori parcă a început să crească în ultima vreme. Eu am semnale de la emisiunea mea, care are o neașteptat de bună audiență. Am văzut oameni extraordinari la Iași, la FILIT. Din păcate, acel festival a fost ucis de mașinațiuni politice. Am fost la festivaluri în străinătate și pot să spun că la Iași era absolut aceeași atmosferă ca la mari festivaluri din lume. Mentalitatea publicului de la noi se va schimba greu, dar pot fi programe care să încurajeze publicul. Dacă vrei să ai o cultură vie, trebuie să ai grijă și de publicul ei.