„Dacă eşti un scriitor bun, oamenii îşi vor aminti personajul romanului tău şi pe tine te vor uita“ – interviu cu Elias KHOURY

Scriitorul libanez Elias Khoury a fost recent în România pentru a-și prezenta romanul Copiii ghetoului. Numele meu este Adam, apărut la Polirom în traducerea lui Nicolae Dobrișan. Unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă arabă de astăzi, Elias Khoury s-a născut la Beirut în 1948, a fost jurnalist cultural în Liban și profesor invitat la Columbia University și distunguished professor la New York University. A primit Arabic Novel Prize 2008 și a fost nominalizat la International Prize for Arabic Fiction 2017. 

Capitolul introductiv al romanului Copiii ghetoului. Numele meu este Adam e scris de un profesor de literatură care a primit carnetele cu însemnări ale cuiva care s-a sinucis, carnete pe care profesorul decide să le publice. Capitolul introductiv este semnat Elias Khoury. De ce ați ales să apăreți ca personaj în propria poveste?

Din mai multe motive. Unul dintre motivele principale este că personajul narator al cărţii vorbeşte mult despre literatură şi critică multe opere literare, critică romane palestiniene, critică romane israeliene. Şi m-am gîndit că nu ar fi cinstit să nu-mi critice şi propriul roman, de asta am început aşa cartea. M-am gîndit că e frumos să las personajul să mă critice în propria mea carte, ceea ce e destul de rar în literatură, dar iată că se poate întîmpla. În plus, eu am fost profesor la New York University vreme de 15 ani, aşa că ştiu bine locul, cunosc bine New York-ul şi locurile descrise la începutul romanului.

Adam, autorul carnetelor, se sinucide, dar însemările sale şi povestea sa vor supravieţui, graţie profesorului Elias -Khoury. Este aceasta povestea unui eşec sau este povestea unei supravieţuiri?

Şi una, şi alta. Supravieţuirea se va încheia cu moartea. E destinul omului să moară, din nefericire. Sau din fericire. Imaginaţi-vă că n-am mai muri: ar fi cumplit. Aceste carnete ale lui Adam nu erau destinate publicării. Adam nu era sigur ce scrie. Întîi a încercat să scrie un roman despre un poet arab clasic care a murit din iubire, apoi s-a hotărît să nu mai scrie acel roman, ci să-şi scrie autobiografia. El nu s-a gîndit niciodată că e un roman ceea ce scrie, el a crezut că sînt nişte însemnări. Sînt multe poveşti în carnetele lui, dar e şi multă critică literară. Pînă cînd am citit eu aceste carnete şi mi-am zis că aş putea să le fur – de ce nu? mi-am zis. Aş putea s-o fac, toţi scriitorii o fac. Dar am sfîrşit prin a accepta faptul că nu aş putea rescrie ceea ce a scris, aşa că am decis să-i public însemnările aşa cum sînt. Le puteţi citi ca pe un roman, le puteţi citi cum doriţi, e o operă deschisă. E textul unei experienţe trăite, al unei tragedii, e povestea unui om cu multe identităţi, a unui om care îşi pune întrebări nu doar cu privire la tragedia palestiniană, ci şi cu privire la propria sa tragedie. La un moment dat, Adam a descoperit că nu este fiul celor care l-au crescut, ci a fost găsit la pieptul unei femei moarte, în timpul marelui exod care a avut loc în 1948, a descoperit deci că toată viaţa lui a fost o minciună. Aşa că a încercat să-şi inventeze povestea. Din această perspectivă, povestea este propria lui meditaţie asupra semnificaţiei trecutului său, care face parte, desigur, dintr-o imensă tragedie, cea prin care a trecut şi, din păcate, încă mai trece poporul palestinian. Aşa că poate fi o mărturie, o istorie, o poveste. Iar una dintre întrebările majore pe care şi le pune Adam lui însuşi şi pe care literatura nu cred că şi-a adresat-o vreodată este legată de iubire. În general, toate poveştile de dragoste din literatura clasică sînt poveşti de despărţire, nu avem poveşti de dragoste în care cei doi să se căsătorească în final. Dacă iubirea duce la căsătorie, nu mai avem nici o poveste. Iar întrebarea lui Adam este nu cum începe dragostea, ci cum se sfîrşeşte ea. Pentru că marea tragedie a iubirii este că se termină. Şi el chestionează semnificaţia finalului iubirii. Fiindcă descoperă dintr-odată că n-o mai iubeşte pe Dalyia, femeia cu care intenţiona să se căsătorească, şi asta îl marchează. Fusese împreună cu această femeie vreme de zece ani, crezînd în tot timpul acesta că ea este iubirea vieţii lui şi apoi, la un moment dat, a trecut printr-o cădere nervoasă, după ce unul dintre prietenii lui s-a sinucis, iar ea l-a părăsit. De obicei, cînd iubeşti vreme de zece ani pe cineva, pleci şi te întorci tot timpul, dar în acel moment el a descoperit că n-o mai iubeşte şi asta l-a pus serios pe gînduri. Şi l-a făcut să-şi piardă orice credinţă. Şi, de fapt, asta l-a făcut să emigreze la New York. El trăia atunci în Jaffa, lîngă Tel Aviv, şi s-a hotărît să plece deşi îi era bine acolo, scria la un ziar, era specia-list în muzică arabă, în Umm Kalsum, celebra cîntăreaţă egipteană, şi era foarte cunoscut în cercurile hippiote din Tel Aviv, ale stîngiştilor din Tel Aviv care trăiesc în mica lor bulă.

De ce e un roman Copiii ghetoului?

Pentru că singurul nume care i se potriveşte este cel de roman. Pentru că un roman poate fi orice. Romanul e o formulă literară care a trecut prin numeroase transformări. Și care a început cu ceva de soiul ăsta, cu Don Quijote. Povestea pe care o spune Cervantes în Don Quijote este povestea unei minciuni. El spune că a găsit un manuscris într-o piaţă din Toledo, un manuscris arab pe care l a tradus în spaniolă. Ceea ce nu e adevărat, desigur. Don Quijote era un text foarte deschis. Apoi, odată cu raţionalismul, romanul a început să devină foarte strict şi au apărut romanele realiste şi naturaliste. Şi acum, în zilele noastre, în postmodernism, romanul e din nou deschis. Orice poate fi un roman. Şi încă o dată îl descoperim nu numai pe Don Quijote, dar redescoperim marea carte de poveşti O mie şi una de nopţi. Este un roman? Nu ştiu. Dar e mama tuturor romanelor. Nu vreau să intru în teorii literare, să vorbesc despre Bahtin sau alţii, despre faptul că romanul este arta care poate aduce laolaltă toate celelalte arte, poţi avea poezie, poţi avea arhitectură într-un roman…

Poţi avea critică literară într-un roman…

Foarte multă, da. Aici, în Copiii ghetoului, e multă critică literară şi cred că genul de critică pe care îl găsiţi în cartea asta este parte a cercetării romaneşti. Asta fac romancierii tot timpul, dar n-o declară. Măcar aici Adam ne spune întregul secret al scrierii unui roman.

„Cred că orice scriere este de fapt o formă de rescriere“, spune profesorul -Khoury, cel care primeşte caietele de însemnări ale lui Adam. Este aceasta şi convingerea dumneavoastră?

Nu este aceasta şi convingerea dumneavoastră? Eu aşa citesc literatura. De la epopeea lui Ghilgameş şi naraţiunile Greciei antice şi pînă în zilele noastre, temele literare sînt foarte puţine. Sînt patru, cinci, şase teme pe care le reluăm la nesfîrşit. Dar mereu le scoatem din contextul lor şi le punem în altul, în contextul prezentului nostru. Şi le re-repovestim în alt mod. Aşa că într-un fel da, scrierea e rescriere. În procesul rescrierii adăugăm, desigur, lucruri noi, dar scrisul în profunzime este un act de rescriere. Aşa cum spune şi Adam. El zice că de cîte ori citeşte un roman bun, simte că el este autorul. În acest sens, cu toţii sîntem autorii tuturor romanelor din lume, ai romanelor pe care le iubim. Şi pînă la urmă, ce-au făcut de fapt toţi scriitorii? Ce a făcut de fapt Shakespeare? A rescris poveşti. Noi nu ştim dacă povestea lui Hamlet, de pildă, a fost reală, ceea ce oamenii vremii ştiau. Dar ştim că Shakespeare a rescris-o. Și, rescriind-o, a reinventat limbajul, a pus o nouă lumină asupra experienţei umane. El a reinterpretat, de pildă, complexul lui Oedip. Iar povestea lui Oedip, la rîndul ei, era o rescriere a poveştii lui Abraham şi aşa mai departe. Tatăl care-şi ucide fiul. Povestea semnificativă nu e cu fiul care-şi ucide tatăl, aşa cum ne-a spus-o Freud, de fapt Oedip şi-a ucis tatăl fiindcă tatăl lui voia să-l ucidă pe el – şi acesta e mitul lui Abraham. În acest sens spun că noi rescriem, nu repetăm poveştile, ci le rescriem şi le reinventăm, ca şi cum literatura lumii ar fi o singură carte, ca să folosim termeni borgesieni, o singură carte la care încercăm să adăugăm cîte o pagină, uneori doar un paragraf, uneori doar o propoziţie.

O singură carte, dar nu o singură poveste, nu-i aşa?

Nu, nu există o singură poveste. Vreau să spun că fiecare poveste are în spate o poveste. Iar dacă vrei să ştii întreaga poveste, trebuie să-ți spun povestea din spatele poveştii care e în spatele poveştii şi tot aşa. Deci sîntem într-o situaţie de expunere permanentă la poveste. Aşa trăim. În arabă nu avem pentru verb decît două aspecte, trecutul şi viitorul, nu avem prezent. Pentru că de fapt nu există prezent. Ceea ce ţi-am spus că se întîmplă la timpul prezent acum un minut ţine deja de cele întîmplate, e deci la trecut. Aşa că trăim mereu în poveşti. Realitatea vieţilor noastre e să spunem poveşti.

„Nu înțeleg de ce au cutezat poeții și ceilalți oameni de litere să mai scrie după Cîntarea cîntărilor și Cartea în-țe-lep-ciunii!“, spune personajul dumneavoastră. Ce reprezintă literatura de azi în raport cu vechile texte sacre?

Asta e o idee a lui Adam cu care eu nu sînt de acord. Dar, sigur, el poate avea propriile idei, eu i le respect. Da, de fapt, după Cîntarea cîntărilor, care e o mare operă literară, e foarte greu să mai scrii. De aceea scriitorii rescriu, nu scriu. Şi reinventează, nu inventează. Şi-n felul acesta literatura e un proces continuu. Ca şi cum nu ar exista un autor. E o operă a unui autor colectiv. În literatura clasică nu existau autori. Nu ştim cine-i autorul celor O mie şi una de nopţi, ştim sigur că nu Homer a scris Iliada şi Odiseea, el doar le-a cules şi le-a cîntat. În timpurile noastre se vorbeşte foarte mult despre numele scriitorilor şi scriitorii se cred foarte importanţi. De fapt, nu sînt importanţi. Dacă eşti un scriitor bun, oamenii îşi vor aminti personajul romanului tău şi pe tine te vor uita. Iar dacă eşti un scriitor prost, vor uita şi personajul tău, şi te vor uita şi pe tine. Deci, oricum ai lua-o, destinul tău ca scriitor e să fii uitat.

a consemnat Adela GRECEANU