Curs de supraviețuire – dansul contemporan în stare de urgență
Centrul Național al Dansului București (CNDB) este o entitate unică între instituțiile de spectacol din subordinea Ministerului Culturii: creat în 2006, după modelul instituțional francez, CNDB își propune să găzduiască și să producă spectacole de dans contemporan, să creeze programe de cercetare și să promoveze educația artistică pentru a dezvolta cultura coregrafică. Misiune imposibil de realizat dacă nu i se oferă mijloacele de acțiune. Nașterea instituției nu a fost ușoară. Iar „copilul“ nu a avut parte de prea multă iubire din partea celor care ar fi trebuit să-l îngrijească. Dansul contemporan a fost văzut de responsabilii culturali ca un corp străin. Din punct de vedere administrativ, e o instituție cu totul nouă și singulară în peisajul românesc; străin sau măcar straniu e și limbajul propus de dansul contemporan; în fine, dansatorii înșiși s-au format și au lucrat mult în străinătate și au încercat să importe o instituție și niște practici necunoscute în țara noastră. Toate aceste niveluri ale alterității sînt greu de asimilat de aparatul birocratic anchilozat din România. Nu e de mirare că parcursul CNDB e un lung șir de crize. Tăieri de buget. Amenințarea cu închiderea. Sau perspectiva „comasării prin absorbție“ (da, există o procedură care chiar așa se numește!) cu alte instituții fără legătură cu obiectul de activitate al CNDB. Sau multe altele, asemenea. Pe unii foști miniștri ai Culturii aproape că îmi vine să-i bănuiesc că au fost pompieri-piromani: au provocat o mică criză amenințînd CNDB cu închiderea doar pentru ca apoi, renunțînd la inițiativă, să se poată autoproclama salvatori.
Starea de provizorat a devenit permanentă. Au trecut șapte ani de cînd Centrul a trebuit să părăsească sediul său original. Cînd Teatrul Național a intrat în renovare, dansatorii au fost forțați să elibereze etajele superioare ale clădirii pentru a permite acele necesare lucrări de consolidare. Cînd le-au abandonat, sălile de la 3/4 de-abia fuseseră amenajate pentru a se potrivi nevoilor particulare ale acestui gen special, cu investiții deloc neglijabile de bani și mai ales de energie. A durat apoi aproape un an pentru ca ministerul să găsească o soluție sau mai degrabă un compromis: CNDB a închiriat o clădire pe bulevardul Mărășești, un fost depozit. Dar chiria cîntărește foarte mult în bugetul oricum subțire al instituției. Banii acoperă cheltuielile curente, nu și finanțarea proiectelor artistice. După renovare, Teatrul Național nu mai poate găzdui CNDB în spațiul care, potrivit legii, îi era totuși destinat. Ca urmare a presiunii din partea comunității artistice, ministerul caută alte soluții. Dar instabilitatea guvernului amenință încă o dată existența instituției. Cu miniștri ai Culturii care se schimbă la fiecare șase luni și pe fondul proverbialei lipse de coerență în politicile culturale, promisiunile se tot adună fără ca la orizont să apară un epilog favorabil. Recent, ministerul a decis să aloce CNDB o clădire bine situată în centrul Bucureștiului: Sala Omnia. Și această clădire are nevoie de lucrări costisitoare pentru a deservi instituția și publicul. Cu o jumătate din finanțare asigurată printr-un credit al Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei și cu lucrările finalizate, data estimată a inaugurării a fost fixată în 2020. Asta, bineînțeles, dacă nu mai intervine nimic pe parcurs. Căci sala pe care Ministerul Culturii vrea s-o ofere CNDB e revendicată și de o altă instituție.
CNDB există pentru că un mic grup de profesioniști din domeniul dansului contemporan (Vava Ștefănescu, Mihai Mihalcea, Cosmin Manolescu și alții) au reușit să convingă decidenții politici să instituționalizeze o artă nouă și o serie de practici încă necunoscute atunci. Tot ei au continuat să lupte cu autoritățile pentru a-și apăra domeniul și instituția abia creată. Adesea, acești dansatori și-au sacrificat vocația ca să poată ține scena deschisă pentru confrații lor: lupta cu administrația a devenit a doua lor vocație. Cumva, au reușit nu doar să reziste în acest mediu complicat, ci și să dezvolte un public. Încetul cu încetul, dansul a devenit o artă foarte activă, o expresie artistică prezentă în teatru, în artele vizuale, în stradă sau în spectacole de graniță prezentate în spații mai intime. Dar această simpatie publică, acest capital simbolic acumulat cu atît de mult efort se pot risipi în lipsa unui sprijin din partea autorităților. Sînt destui cei care cred că precaritatea și permanentele șicane birocratice i-au stimulat pe artiști și că nivelul de performanță al dansatorilor de azi din România se datorează și mediului în care au creat: fiind nevoiți să lucreze cu mijloace limitate, reușesc să transmită mult mai mult. Cum ar veni, less is more. Mă întreb însă cum ar fi arătat scena de dans dacă ar fi fost susținută cum se cuvine măcar vreo zece ani la rînd.