Cum se vor spune poveşti în viitor

18 decembrie 2014 La zi în cultură

În octombrie trecut, un grup de pionieri în materie de spus poveşti s-a întîlnit în New York, pentru un summit despre viitorul relatării de poveşti. În centrul atenţiei s-au aflat noile media şi felul în care acestea încurajează, pe căi nebănuite, interactivitatea. Dar o poveste nu înseamnă doar modul în care este relatată, aşa că viitorul va fi, probabil, mai spectaculos chiar decît prezic aceşti experţi.

În spatele mijloacelor de propagare a unei poveşti se află mecanismele care o angrenează. Un nou tip de analiză promite să dezvăluie mai multe despre aceste mecanisme, pentru a putea înţelege mai bine de ce anumite poveşti ne captivează. Dacă proiectul reuşeşte, va da naştere unor noi forme de creativitate, unor poveşti mai elocvente şi ne va face mai puţin vulnerabili la manipularea de către guverne şi companii.

Accentul pus pe noile media este de înţeles, fiindcă face posibile interacţiuni inedite. Să luăm, de exemplu, scenariul propus de Latitude Research, o firmă care vizează noi interacţiuni între conţinut şi tehnologie: mai mulţi oameni care nu se cunosc citesc simultan aceeaşi carte, cu toţii urmărind să ajungă la o anumită scenă – să spunem un bal dansant –, la o anumită dată. În acea zi, cititorii se îmbracă frumos şi merg la balul despre care citesc, organizat undeva, în oraş.

O astfel de perspectivă devine o afacere puternică. Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, crede că imersiunea în spaţiile virtuale va revoluţiona modul în care construim discursul social. Compania a cumpărat recent firma start-up de realitate virtuală Oculus, cu 2 miliarde de dolari.

Dar entuziasmul care însoţeşte aceste inovaţii riscă să rateze cîteva aspecte importante, legate de ceea ce ne place la o poveste. Noile media nu fac decît să schimbe modul de propagare al aceloraşi vechi basme, în vreme ce axarea pe interactivitate omite o trăsătură esenţială a unui basm îndrăgit: ceea ce aşteptăm adesea de la povestitori este să ne emoţioneze într-un fel în care noi înşine nu reuşim să o facem.

Aici este punctul în care o nouă metodă de analiză ar putea să ne ajute, structurînd naraţiunea ca pe un flux de situaţii schimbătoare şi căutînd forţele care le propulsează. E dificil să urmăreşti aceste forţe, fiindcă ele sînt, îndeobşte, invizibile şi se exercită asupra mai multor factori. Şi totuşi, datorită noilor media şi tehnologii, unele dintre ele devin tot mai vizibile.

Să luăm ca exemplu genul blockbuster de acţiune. Filmul Transformers (2007) are o structură „fracţionată“, care lasă în mod deliberat lacune în povestire, pentru a o face cu atît mai uimitoare. Imaginile generate de computer (CGI) din acest film au extins conceptul în plan vizual, schimbînd modul de desfăşurare a scenelor de luptă.

În CGI, „camera de filmat“ e o perspectivă inventată, ceea ce înseamnă că regizorul poate să o orienteze în absolut orice direcţie. Cu toate acestea, camera din Transformers „a văzut“ şi „a înţeles“ foarte puţin din scenele de luptă. A filmat în direcţii greşite, a surprins cadre prea apropiate şi a sărit de la o imagine la alta, ca şi cum operatorul nu ar fi ştiut ce urmează să se întîmple. Dintr-odată, o ficţiune inventată pentru utilizatori de jucării, cu vîrste de 8 ani, a devenit captivantă pentru adulţi.

Acest gen de confuzie vizuală s-a extins, de atunci, tot mai mult, ajungînd la nivelul întregii intrigi. La începutul blockbuster-ului World War Z, o familie părăseşte panicată oraşul, fără însă ca membrii ei sau spectatorii să ştie de ce. Atît camera de filmat, cît şi protagoniştii se află în continuă mişcare, iar efectul e captivant.

Tehnologiile viitoare ne vor permite să observăm construcţia din spatele emoţiei, precum şi modul în care spectatorii o percep, în cele din urmă. Rezultatul ar putea fi o cunoaştere mai profundă a motivului pentru care anumite poveşti ne influenţează. Poveştile ne ajută deja să decidem de cine ne îndrăgostim, ce politicieni să susţinem, unde să trăim şi ce bunuri şi servicii să achiziţionăm. O înţelegere mai profundă a naraţiunilor pe care le consumăm ne poate spori calitatea vieţii, aşa cum s-a întîmplat şi în cazul siguranţei alimentare.

Cu numai cîteva generaţii în urmă, corporaţiile din domeniul alimentar ne puteau spune orice poveste, şi erau credibile. Grăsimile trans erau elogiate ca hrană a viitorului, iar ţigările erau promovate ca benefice pentru sănătate. Corporaţiile şi legislativul îi considerau pe consumatori prea leneşi şi naivi pentru a înţelege explicaţiile ştiinţifice.

Hrana din ziua de astăzi poartă etichete cu informaţii amănunţite. Copiii învaţă la şcoală cum să interpreteze aceste informaţii. Nu toată lumea e interesată, dar Internetul îi permite oricui să se informeze, în măsura în care îşi doreşte. Cu nici treizeci de ani în urmă, nimic din toate acestea nu era imaginabil; astăzi, ne este mai bine tuturor, inclusiv industriei alimentare.

În curînd, acelaşi tip de transparenţă ar putea fi posibil şi pentru consumul de naraţiune. Ce avantaj ar putea avea o astfel de cunoaştere?

Imaginaţi-vă un viitor în care smart objects – dispozitivele pe bază de inteligenţă artificială – (telefoane, calculatoare etc.) monitorizează dinamica naraţiunilor pe care le trăiţi, în acelaşi mod în care monitorizează şi sănătatea dumneavoastră fizică. În plan personal, telefonul vă va lămuri de ce o convorbire cu un prieten s-a terminat prost. Calculatorul dumneavoastră vă va oferi noi modalităţi de a conecta informaţii, pentru a vă optimiza munca. Într-un moment de tihnă, veţi dori să vedeţi mecanismele interioare ale acestui sistem, pentru a putea observa modul în care propriile idei se întrepătrund cu cele ale familiei, ale locului de muncă sau ale oricărui alt mediu în care speraţi ca ele să găsească un teren propice. Vă veţi putea da seama cînd o naraţiune personală vă este folositoare sau cînd, dimpotrivă, ea vă manipulează.

S-ar putea ca poveştile recompuse cu ajutorul noilor media şi metode să ne devină mai apropiate decît ne imaginăm în momentul de faţă, într-un mod asimilabil unei camaraderii. E un proiect captivant – cu atît mai mult cu cît ne aflăm abia la începutul poveştii.

Beth Cardier, autor de ficţiune, este dr. în structură narativă al Universităţii din Melbourne.

H.T. Goranson, fost cercetător principal al Agenţiei pentru Proiecte de Cercetare Avansată în Domeniul Apărării, din cadrul Ministerului Apărării al SUA, lucrează în prezent la un sistem de inteligenţă artificială de ultimă generaţie, destinat industriei divertismentului.

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons