Cum se văd kastellele din igloo
Dacă pe piaţa editorială românească se aplică de cele mai multe ori un principiu parafrazat, şi anume că despre ce nu se poate vorbi politic corect e mai bine să se tacă, ultima carte din seria "igloo Patrimoniu", editată de igloo media, face excepţie de la regulă. Kastello. Palate ale rromilor din România este un album de fotografie arhitecturală, pentru care au pozat kastelle din sudul, estul şi vestul României, construind portretul general al unei specii de arhitectură cunoscute pentru potenţialul ei de a stîrni controverse. Kastello este umbrela sub care intră mai toate palatele romilor bogaţi din România, fie că este vorba de varianta caselor uriaşe garnisite cu turnuleţele intrate începînd cu anii â90 în folclorul urban sau de cea a replicilor personalizate ale unor modele rezidenţiale din ţări mai calde, în jurul căreia se dezvoltă un discurs pentru care kitsch, identitate culturală şi exotism sînt cuvinte-cheie. Prezenţa acestui tip de arhitectură, recunoscută pînă acum informal, în satele de romi sau, dimpotrivă, în plin ţesut urban, ridică, fără îndoială, întrebări care merg dincolo de estetica şi de tehnica realizării lor. Pentru că toţi baluştrii, toate culorile stridente şi toată simbolistica opulenţei devenite mărci înregistrate ale acestui tip de construcţie sînt, în mod evident, semne ale diferenţelor culturale şi totodată prilejuri de reevaluare a unor raporturi sociale şi a conflictelor cu care vin "la pachet". Din moment ce Kastello este primul volum în care kastellul şi, prin extensie, specificul arhitectural al unui grup etnic devin subiectul unei cărţi, era nevoie şi de un suport teoretic în jurul fotografiilor. Nu este vorba despre texte explicative şi nici despre verdicte sau teorii, ci mai degrabă despre nişte pretexte pentru a-ţi pune întrebări. Dacă arhitecta Mariana Celac - cea care a realizat acum cîţiva ani, împreună cu Iosif Kiraly, o expoziţie de fotografie despre o posibilă arhitectură romă - vorbeşte despre "oraşele de beteală" din sud, făcînd o analogie între acest argou arhitectural şi muzica jazz, Ana Maria Zahariade, la rîndul ei arhitectă, vorbeşte despre rolul acestor case în crearea unei identităţi comunitare, dar se şi abate de la registrul "corect" al discursului, afirmînd că de multe ori nu există nici o diferenţă între casele kitschoase ale romilor şi arhitectura bombastică a non-romilor. Printre invitaţi se mai numără Rudolf Gräf, a cărui teză de doctorat urmăreşte chiar acest tip de arhitectură, Vasile Ionescu - al cărui text familiarizează cititorul cu un background mai general al romilor - şi Dorin Ştefan, care discută mai general despre "fericita" înflorire a kitsch-ului imobiliar din România de după â90. Fotografiile, realizate de Şerban Bonciocat, Iosif Kiraly, Bruno Andreşoiu, Olivia Safer şi Rudolf Gräf, urmăresc fenomenul kastello din afară sau din interior, obiectivul încercînd să surprindă ceea ce ochiului străin de această cultură îi apare ca fiind marca alterităţii. De la cîinii în mărime naturală, dar cu funcţie de bibelou, frescele în culori aprinse, remixînd eterna Răpire din serai sau imortalizînd maşina proprietarului, pînă la uimitoarea inventivitate, repetată ca pattern la nivelul unei comunităţi, toate acestea încearcă să reconstituie imaginarul designului de interior specific unei categorii de romi. Case făcute în mare parte "după ureche", preluînd tendinţele unei "arhitecturi orale" sau reproducînd un ideal de confort şi status social preluat din ţările unde unii dintre proprietari au fost plecaţi la muncă, palate construite peste şandramale epuizate, contraste între elemente gata să şocheze ochiul obişnuit cu ordinea ca la carte. Kastello se foloseşte de toate acestea atît pentru a începe o discuţie despre un anume fel de arhitectură, cu tot cu practicile sale informale, cu tot cu "aranjamentele" birocratice care stau la baza construirii multor palate de acest fel, dar şi despre "micul-dar-bine-internalizatul-nostru-rasism-de-fond", după formula Anei Maria Zahariade.