„Cum să fac un film despre abuz, fără a abuza la rîndul meu?“ – interviu cu regizorul Adrian SITARU

3 septembrie 2014   La zi în cultură

Cel mai recent scurtmetraj semnat de Adrian Sitaru, Artă, a fost selectat în cadrul celei de-a 71-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia (27 august – 6 septembrie), în secţiunea „Orizzonti“. Filmul este o meditaţie extrem de actuală despre artă, moralitate, limite şi manipulare.  

Sînteţi unul dintre puţinii regizori români care face cîteva scurtmetraje între lungmetraje (care se leagă cumva de povestea care va deveni lungmetraj). Sînt ele un fel de încălzire, un fel de teste pentru povestea mare?  

Nu mă gîndesc să le leg de nimic, nici să fie un fel de teste. Mi se pare ca sînt poveşti interesant de spus, simt că vreau să le transpun în film şi, dacă lucrurile se leagă, le fac.

Cum vă raportaţi la genul scurt din cinema? Ce e important pentru dumneavoastră cînd vă hotărîţi să faceţi un scurtmetraj?  

Nu mă raportez la gen, dacă e scurt sau lung, comedie sau thriller. Mă raportez la povestea în care îmi regăsesc propriile dileme şi pe care simt că vreau să o spun. E un mod, poate, de a găsi răspunsuri, de a vedea lucrurile şi din altă perspectivă. Important cînd mă hotărăsc să fac un film este să ştiu că-l pot face, că-l pot duce la bun sfîrşit, cu plăcere şi fără multe compromisuri.  

Spuneaţi că ideea pentru Artă v-a venit de la Fixeur, proiectul de lungmetraj la care lucraţi. Cum aţi ajuns să chestionaţi moralitatea în artă, ce a declanşat această meditaţie?

În lungmetraj va trebui să joace şi o fată minoră, care va interpreta rolul unei prostituate traficate. Va trebui să fac un casting, apoi, cînd voi găsi fata potrivită, va trebui să discut cu părinţii despre ce va juca ea. În film sînt doar cîteva amintiri din viaţa pe care a dus-o la Paris, care vor trebui povestite unei echipe TV. Cum vom alege fata? Unde este graniţa deontologică a argumentelor folosite pentru a convinge nişte părinţi şi o fetiţă că este doar un film de ficţiune, de artă, şi care nu ar trebui să aibă urmări? Este oare mai potrivit să luăm o fată care chiar a trecut prin această experienţă? Nici vorbă – vor spune psihologii. Şi atunci mă întreb – şi te întreb: cum să fac un film despre abuz, despre traficanţii de copii, fără a abuza, la rîndul meu? Fără să „trafichez“ copii în numele artei. În cazul real, peştii au convins părinţii să-şi lase copiii la Paris, contra unor servicii şi a unor sume de bani. Cam acelaşi lucru aş face şi eu. Cum e corect să procedăm şi oare cîte abuzuri nu se fac în numele artei, al jurnalismului de calitate sau chiar a parenting-ului modern?

Cît de actuală vi se pare această discuţie despre moralitate şi artă?

Nu îmi dau seama dacă este actuală sau nu, nu mi-am pus problema contextului social sau politic, nici înainte de a face filmul, nici după.

Scurtmetrajul dvs. se întîlneşte cumva cu Metabolismul lui Porumboiu. Autoreferenţialitate, discurs despre cinema, manipularea realităţii. Aţi văzut filmul lui Porumboiu?

Din păcate, nu am ajuns să văd filmul lui Porumboiu, dar am citit multe despre el. Cred că mulţi regizori se gîndesc la munca lor, la ce fac, de ce o fac şi cum o fac. Asta cînd nu gîndesc produsul ca pe un business din care ies bani personali. Cred că frămîntările mele faţă de problema banilor vîrîţi în film le-am avut de la Valuri. A fost primul film propriu în care nu am vîrît banii mei, ci am fost sprijinit de către CNC ca să-l fac, şi nu au fost puţini bani, în jur de 40.000 de euro doar de la CNC, dacă nu mă înşel. O grămadă de bani pe care i-am simţit ca pe o povară, pentru că erau bani luaţi din buzunarele românilor (credeam eu pe atunci, neştiind că, de fapt, fondul CNC stă strict în taxa de cinema venită pe filiera agenţiilor de publicitate şi a televiziunilor), bani care ar fi putut ajunge pentru scopuri mai bune şi precise într-o ţară săracă, aşa cum e România. Premiul de la Locarno mi-a luat o piatră de pe inimă, măcar filmul a reprezentat ţara care a dat banii într-o competiţie europeană de prestigiu şi a şi cîştigat. Deci am o problemă cu cei care spun că nu pot face film fără banii de la CNC, cu cei care mai cer bani după ce filmul a fost făcut, spunînd că trebuie să-şi plătească echipa şi pe ei etc. Nu mi se pare în regulă, este un produs ce intră în categoria numită, uneori peiorativ, şi nu întîmplător, artă, o categorie care presupune sacrificii din partea celor care o fac, şi nu aroganţă. Timpul va spune dacă produsul chiar are valoare, iar creatorul îşi va recupera banii înzecit, dacă produsul are cu adevărat valoare. Trebuie să fie clar, nu orice artist produce artă şi nu întotdeauna un artist genial produce capodopere, nu orice regizor face cinema şi nu întotdeauna un regizor genial realizează capodopere.

Cu Fixeur va trebui să vă puneţi în papucii regizorului din Artă, interpretat de Emanuel Pârvu. Cum veţi proceda, aţi găsit un răspuns după acest scurtmetraj?  

Nu ştiu dacă am găsit răspunsul, am înţeles doar că fiecare om are un trecut, cînd vine la casting este însoţit de un context, are valori diferite, deci fiecare trebuie înţeles şi tratat diferit. Ăsta cred că e un bun început în a comunica cu oamenii, şi nu doar a te folosi de ei.

Exemplele din istoria cinema-ului, enumerate în Artă, în faţa mamei care ar trebui convinsă să-şi lase fata adolescentă să joace în rolul unei minore traficate pentru prostituţie, deloc puţine, sînt foarte bine alese. Care dintre ele vi se pare cel mai curajos?

Vedeţi, chiar dvs. încercaţi să faceţi un top al curajului, ca şi cum acest tip de curaj ar fi ceva pozitiv. Nu mă mai impresionează acest gen de curaj, decît dacă îl numim curaj orb sau chiar prostesc. Deci nu voi face o clasificare, mai ales că nu-mi plac topurile şi nu le înţeleg cînd vorbim despre emoţii, sentimente, frumuseţe, artă etc.  

Ce n-aţi face ca regizor într-un film, dacă ar fi să vă gîndiţi la propriile limite?  

Nu m-aş vinde!

În distribuţia scurtmetrajului Artă apare Andrei Rus, care e critic de film, nu actor. De ce aţi optat pentru această alegere?  

Aveam nevoie de o tipologie de personaj asemănătoare cu a lui. Nu am găsit-o printre actori şi nici nu cred că se poate juca uşor aşa ceva. Am încercat cu Andrei, sperînd să fie talentat şi dezinhibat în a se juca pe sine într-o situaţie dată. A fost o alegere instinctuală şi cred că a făcut un rol foarte bun.  

În ce fază sînteţi cu Fixeur şi care e povestea acestui scenariu?

Încă nu avem toţi banii, aşa că am amînat filmarea din noiembrie pentru primăvara viitoare. După cum am sugerat mai sus, scenariul este povestea lui Radu, care doreşte să ajungă un jurnalist apreciat, şi porneşte la realizarea unui material despre o minoră abuzată. Dar ajunge să abuzeze, la rîndul său.

Excursie, al cărui protagonist este un puşti care încearcă să capteze lumea cu o cameră video, vorbeşte, în fond, tot despre cinema. Scenariul e semnat de Adrian Titieni. În era democratizării imaginii, ce mai înseamnă filmul?

Într-adevăr, este despre cinema şi, în plus, despre abuz, ca si Artă. Filmul înseamnă, într-o generalizare încă acceptată, poveste spusă în imagini. În era democratizării imaginii, şi de fapt a orice, avem nevoie de poveşti bine spuse, la fel cum aveam şi acum cîteva mii de ani şi cum vom avea nevoie oricînd. Nu cred că trebuie confundată imaginea/imaginile cu filmul, scrisul cu literatura sau povestea, cîntatul cu muzica ş.a.m.d.  

La TIFF v-am văzut în Tatăl nostru, pe care Sergiu Lupşe l-a făcut în urma workshop-ului de film pe care l-aţi coordonat anul trecut şi l-aţi organizat la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“. Cît de importantă e întîlnirea cu oamenii care vor să facă film şi se află la început de drum?

Pentru mine nu e deloc importantă întîlnirea, decît în măsura în care este importantă pentru ei. Dacă povestesc cu nişte oameni tineri despre cum se face film, aproape fără bani, sau despre scenarii, dar pe ei nu îi interesează, mă voi opri din vorbit. Dacă ei sînt interesaţi, deschişi, simt că le place, continui. Mai mult, încerc şi prefer să dovedesc prin fapte ceea ce spun, şi cred că acesta este cel mai bun exemplu. Aşa s-a întîmplat la acel workshop. Au fost tineri foarte interesaţi şi talentaţi, astfel că în trei zile s-a făcut totul: au finalizat un scenariu, au făcut repetiţii cu actorii, apoi, în ultima jumătate de zi, a fost filmarea. De jucat am jucat din lipsă de actori şi de timp. Ştacheta a fost şi mai sus pusă la Tatăl nostru – să filmăm la apus, pe lumină de regim. Şi experimentul a reuşit. Faptul că acest film există şi este apreciat este mai mult decît orice teorie despre cum se fac filme, scurte sau lungi, iar din acest punct de vedere, experienţa şi întîlnirea cu aceşti oameni e revelatoare şi pentru mine. De fapt, învăţăm unii de la alţii.

Counterpart e un scurtmetraj în limba engleză, producţie româno-britanică, atipic cumva pentru lumea scurtmetrajelor dvs. Cum aţi ajuns să faceţi acest film şi ce a însemnat această experienţă?

Producătorii din UK cu care se dorea mai demult realizarea unui lungmetraj m-au întrebat dacă am vreo povestire scurtă de făcut, să nu stăm. Aveam acest scenariu care a fost scris pe vremea cînd lucram la poveştile de la Domestic. Nu are legătură cu poveştile din Domestic, însă atunci l-am scris, de dragul scrisului, cred. Lor le-a plăcut şi l-am făcut. A fost o experienţă foarte interesantă şi bună să lucrez cu actori în limba engleză, mai ales că am optat şi pentru un slang londonez. A fost din start o provocare. Şi nu doar pentru limba străină, ci şi pentru genul şi modalitatea de filmare. O experienţă reuşită, cred, dacă a fost selecţionat la Festivalul de Film de la Clermont-Ferrand.

a consemnat Ana Maria SANDU

Mai multe