Cum ne place jazz-ul
Inside Stories - Jazz Poems este un proiect Johnny Răducanu - Teodora Enache pe versuri de Nina Cassian şi Vasile Voiculescu, cu participarea lui Ion Baciu Jr. (pian), a lui Pedro Negrescu (contrabas) şi a lui Tudor Parghel (baterie). Turneul de zece zile a inclus concerte la Constanţa, Iaşi, şi Cluj-Napoca, iar, marţea trecută, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Persoanele care merg la un concert de jazz şi nu dau din cap, nu bat din picior, nu se mişcă de la stînga la dreapta (uneori şi înainte-înapoi), nu coboară un umăr, în timp ce pe celălalt îl ţin rigid (apoi invers), care nu zic "oau!" şi nu aplaudă măcar o dată primii, din entuziasm, după un solo formidabil, ei bine, persoanele astea sînt de neînţeles. Pentru că totul e o chestiune de ritm şi de adecvare la rigorile lui. În plus, un concert de jazz e, la fel ca o piesă de teatru, irepetabil. Dacă te bîţîi acasă, a doua zi, în timp ce asculţi aceleaşi piese ca şi-nainte (dar între noi fie vorba, chiar "aceleaşi" n-au cum să fie), e deja prea tîrziu. Aceste importante observaţii de sociologie a bîţîielii le-am făcut în timpul concertului Inside Stories - Jazz Poems, un proiect fermecător al lui Johnny Răducanu şi al Teodorei Enache. E vorba de compoziţii ale pianistului pornind de la poeme de Nina Cassian şi Vasile Voiculescu. De fapt, e vorba de mult mai mult de-atît, de o melancolie fără margini, de un aer desuet care ne face să ne simţim inactuali şi mult mai uşori - ca şi cum am reînvăţa brusc cum se scrie o scrisoare pe hîrtie sau cum ne putem plimba prin parc cînd e toamnă. Fiecare notă e la locul ei, e acolo unde trebuia să fie dintotdeauna, şi, deşi versul "Iubirea cea mare apare o dată sau niciodată" ar putea suna într-o mie de moduri, felul în care îl cîntă Teodora Enache lasă în noi certitudinea că altfel nici nu se poate. Melodiile ascultate în concert sînt, evident, altfel decît cele de pe CD. Ordinea lor e alta, intercalările sînt multiple, iar improvizaţia schimbă înşiruirea cuminte a fragmentelor. Atunci cînd există o mare complicitate între muzicienii de jazz, e o adevărată încîntare să vezi cum dintr-o privire sau un zîmbet apare dezvoltarea inedită a unei note, cum totul se face, de fapt, sub ochii tăi. În realitate, vreau doar să spun că a fost un concert de zile mari, că Teodora Enache a ţinut toată sala cu ochii închişi şi atenţia pironită la melodie, între o "Blame It On My Youth" ca o iertăciune şi o "Baladă lăutărească" blestemătoare, între o "Amazing Grace" mult mai plină de energie ca de obicei şi un "Colind" blînd pe versurile lui Voiculescu. Un concert plin de eleganţă, de căldură şi de schimbări suave de ritm. Alfel nici n-avea cum să fie, pentru că spectacolul a fost rezultatul întîlnirii unor muzicieni ieşiţi din comun şi a unor sensibilităţi pe măsură. A fost aşa cum le place unora să fie jazz-ul, ca ameninţarea neîntreruptă a unei mîngîieri deasupra pielii, iar dacă credeţi cumva că am fost prea impresionistă, nu-mi cer scuze. E din cauza unui scrupul de precizie şi, din punctul ăsta de vedere, sînt acoperită: Nabokov e de-acord cu Middleton Murry, atunci cînd spune: "Încercarea de a fi precişi ne face metaforici."