Cum ne ducem cînd ne ducem

Nu-mi explic de ce am detestat întotdeauna necrologurile. Ins cu naturelul simţitor, degrab’ vărsător de lacrimi la emoţii estetice violente şi evocator cu voluptate, am refuzat totuşi, fără excepţie, retorica îngropăciunii verbale, stilistica de cenotaf. Menit adeseori să lustruiască orgoliul vorbitorului, fie acesta glacial, fie patetic, necrologul îl transformă pe răposat într-un simplu pretext diplomatic, ori stilistic, de compătimire studiată, cu mize din cele mai diverse.

Cum bine ştim, simpla prezenţă, însoţită de-o strîngere de mînă în tăcere, poate spune infinit mai mult decît un discurs oricît de sublim. Înţeleg, desigur, rostul condoleanţelor, ponderea elementelor convenţionale, importanţa cuvîntului în context ceremonial şi mi-am dorit nu o dată să-mi pot articula, verbal sau în scris, mărturia sufletească, dincolo de compasiunea strict gestuală. Numai că nici la moartea scriitorilor cu care am fost în relaţie de prietenie congeneră (precum Mircea Nedelciu şi Radu G. Ţeposu), sau profesional-filială (Savin Bratu, Marin Bucur), nici la dispariţia unor personalităţi culturale despre care aş fi vrut să scriu din veneraţie (de la Marin Preda, Monica Lovinescu şi Mariana Marin, la Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică) şi nici la înmormîntarea unor prieteni sau rude nu am fost în stare să-mi acopăr nuditatea durerii mute în straiele bine croite ale retoricii funebre. Ştiu că am contrariat multă lume gazetărească refuzînd să particip activ la comemorări de acest gen, ziariştii fiind numaidecît dispuşi să echivaleze simpla suferinţă incapabilă să se pronunţe cu nerecunoştinţa, trufia, indiferenţa, frigiditatea afectivă.

Ei bine, cu vîrsta, am observat că încep să ezit în faţa refuzului. Primul semn l-am avut la moartea lui Alexandru Paleologu, cînd m-a tulburat teribil o replică a Gabrielei Adameşteanu: „Îţi dai seama că mai sînt doar cîţiva oameni din generaţia lui, după care vom rămîne noi între noi?“!? Era atîta groază în expresia ei, încît frisonul interogativ m-a pătruns atunci pînă la os, după care am scris cîteva pagini despre vinovăţia nevinovată, eleganţa lumii vechi şi singurătatea culturală. Dacă nu le-am publicat a fost tocmai din ruşine faţă de cei care-mi contorizaseră de-a lungul vremii reticenţele necrologice. Apoi, deşi am refuzat orice ieşire în media la moartea lui Valeriu Anania, cînd revista Tabor a alcătuit un grupaj de texte evocative despre autorul Rotondei plopilor aprinşi, nu am mai spus nu.

Ca să observ şocat, acum, că moartea lui Liviu Ciulei m-a afectat într-un mod incredibil, fiind gata să scriu fără limită despre această minunată „plămadă a visurilor noastre“ de spectatori. Omul care mi-a dăruit cele mai frumoase amintiri din teatrul anilor ’80, Furtuna şi Azilul de noapte, în sala de la Icoanei, adevăratul Athanor al teatrului românesc. Un artist a cărui alcătuire fizică paradoxală – de virilitate diafană şi forţă eterică, de farmec crud şi ludic ritualic – am admirat-o de la Valurile Dunării la Agamemnon Dandanache, de la Pădurea spînzuraţilor la copleşitorul final, de carnaval bahtinian, al Scrisorii pierdute, trecînd prin coregrafiile jubilative din Leonce şi Lena şi, mai ales, prin halucinantele metamorfoze la care (Prospero alchimic!) i-a supus pe Victor Rebengiuc, Clody Berthola şi Irina Petrescu, pe Toma Caragiu, Ion Caramitru şi Florian Pittiş, pe Gina Patrichi, George Constantin, Mariana Mihuţ, Oana Pellea, Marcel Iureş, Virgil Ogăşanu şi mulţi alţi dresori fermecaţi ai deznădejdilor noastre.

Cum frumos a scris Cătălin Ştefănescu în nr. 404 din 10 noiembrie crt. al Dilemei vechi într-un articol intitulat chiar aşa, „Ciulei“: „Există oameni în care îţi depui rezervele secrete de încredere, aşa cum ţi-ai depune nişte valori neştiute de nimeni într-o bancă sigură şi discretă“. Unii dintre aceşti (meşteri) depozitari „poartă pe umeri orice greutate, au o eleganţă pe care nimeni n-o poate defini“, iar „dimensiunea ireductibilă a acestui fapt e liniştea încrederii şi a respectului plasate în cel mai sigur dintre depozite. Acela căruia nu-i ceri niciodată socoteală, pentru că ştii cît se poate de clar că-ţi păstrează ce ai depus într-o lume în care această sublimă monedă de schimb nu poate întîlni criza. Nici un fel de criză“.

„Cînd pleacă un asemenea om – îşi încheie Cătălin Ştefănescu articolul – chiar şi fanfaragiii de profesie, suflătorii neobosiţi în alămuri retorice, care mai bune, care mai proaste, iau o scurtă pauză. Pentru că distanţa funcţionează şi după plecare, între lumi. Iar în urma unei asemenea plecări, rămîne exact ce era prezent şi mult înaintea ei. O linişte plină de întrebări.“

Horia-Roman Patapievici a făcut un lucru extraordinar aducîndu-l pe Liviu Ciulei în două emisiuni din seria Înapoi la argument, despre care artistul a şi spus că vor fi cele din urmă apariţii ale sale. Un spectacol amuţitor, de nobil echilibru, căldură a discreţiei, rafinament firesc, substanţă confesivă, plus o graţioasă, surprinzătoare fragilitate exprimată în tăceri, grimase şi zîmbete strălucitoare, ghiduş-alintate. Unic, la noi, în lumea scenei – actor, regizor, scenograf, dar iniţial student la arhitectură şi fost rugbyst (v. albumul dedicat de Nicolae Şt. Noica lui Liviu Ciulley seniorul), Ciulei venea din lumea lui Alice Voinescu, o „lume cu ţesutul etic compact, nefisurabil“, cum spune Andrei Pleşu, cu „oameni care nu ştiau să surîdă ironic cînd auzeau de principii şi nu sucombau în semitonuri cînd se punea problema unei opţiuni“.

Tot timpul, urmărind emisiunea, m-a obsedat chinuitor, cînd nedrept şi grotesc, cînd revoltător, cînd înduioşător, singura mea întîlnire între patru ochi cu Liviu Ciulei. Am fost vecini vreo jumătate de oră la... coadă să plătim lumina, la IDEB-ul de pe Hristo Botev, acum vreo zece ani. Eram chiar în spatele lui şi i-am urmărit cu stupoare calmul, aerul de pensionar senin resemnat, liniştea cu care îndura acel supliciu – domestic şi arhibanal pentru unul ca mine, însă total inadecvat pentru unul ca domnia sa. Am prefirat mental mai multe variante de a-l aborda. Surîsul nătîng blazat al formulei „ce să-i faci? asta e!“. Stupida nonşalanţă a teatralului „vaaai, meştere, ce plăceeere, ce onoaaare!“. Scrobitul „stimate maestre, daţi-mi voie să mă prezint“... Vezi bine că, pînă să-mi aleg eu maniera de abordare, omului i-a venit rîndul la ghişeu.

Să vezi acum spectacol, mi-am zis, gata să fac pe figurantul indiferent de partitură. Scontam pe orice variantă de recunoaştere a marelui actor şi regizor de către tînăra doamnă intens rimelată, care păstorea computerul cu destinele nevrednicilor debitori ce eram: strigăt uluit, mirare contrariată, excitaţie naiv admirativă, holbare amuţită etc. Numai la ceea ce a urmat nu mă aşteptasem. După ce, aproape sfios, cu o linişte uşor obosită şi un desăvîrşit respect, artistul i-a relatat problema („Ştiţi, eu nu locuiesc în ţară... Dar am aici o locuinţă, unde însă nu se consumă curent electric... Şi totuşi, iată, a venit o factură... trebuie să fie undeva o eroare...“) replica instituţională a căzut cu iuţeala cuţitului de ghilotină: „adresa şi numele dumneavoastră“.

Inutil să glosez. Vă las pe dumneavoastră să derulaţi orice variantă de spectacol mental preferaţi. Ce m-a şocat a fost promptitudinea cu care „petentul“ a răspuns corect, ca la şcoală: „Ciulei, Liviu“. Nici o milionime de secundă de ezitare. I s-a părut, aşadar, cum nu se poate mai natural faptul că nu a fost recunoscut. Şi nu a văzut absolut nimic jenant în chestia asta! Atunci am prins şi eu momentul să şoptesc complice mucalit, oarecum compensator, „e prea tînără... Şi sînteţi plecat de mult... Nu are de unde să vă ştie“, după care, epuizaţi oricum de jalea contextului, am schimbat cîteva amabilităţi, pînă ce mi-a venit şi mie rîndul.

Cum vă spuneam, am rămas de atunci cu apăsătoarea imagine a unei linişti faciale de calmă resemnare. Dar nicidecum de om învins, ci de fiinţă aparţinînd altei lumi, altui pămînt, altor ceruri, unei linişti de dincolo. Urmăriţi-i surîsurile aprobatoare din dialogul cu Horia Patapievici, luminile brusc aprinse ale ochilor cînd venea vorba despre frumuseţi, valori, talente, şi ascultaţi-i tăcerile doldora de înţelepciune.

Asta, fireşte, cîtă vreme mai cunoaştem limba respectivă şi nu avem nevoie de traducători ca doamna de la ghişeul IDEB, căreia, după plecarea lui Liviu Ciulei, am încercat să-i şoptesc cine era domnul.

„Următorul!“ a exclamat dumneaei. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.