Cum face Google petrecerea de Crăciun

N-am o mare experiență în petreceri de corporație (nelucrînd vreodată într-una), deci nici termeni de comporție prea exacți. Cele cîteva la care am ajuns în România au fost de-o plictiseală absolută, cu muzică proastă și eventual discursuri ale șefilor despre mărețele realizări, iar nici poveștile prietenilor care muncesc de la 9 la „5 plus cît o fi“ în companii mari n-au fost mai puțin triste. M-am dus deci cu curiozitate la petrecerea de Crăciun de la Google New York, mai ales că auzisem că e, scuzați expresia, „the shit“. Deloc departe de adevăr. După alte ediții la MoMA (muzeul de artă contemporană din New York unde, cum spun băieții programatori, Picasso se înțelegea mai bine după cîteva cocktailuri) sau la Biblioteca Națională, anul ăsta party-ul a fost la Waldorf Astoria. Cu toate scenele din filme ce au loc acolo și cu toate poveștile legate de celebrul hotel, m-a apucat, așa, o anxietate frivolă că n-am la ce să-mi asortez auriul din pantofii cu toc. Liniștită că măcar Al Pacino nu e acolo, nici Don Draper, și probabil nici Larry Page, am purces regulamentar la shopping, eșuînd după cîteva ore de alergat direct în Macy’s, pierdută printre decorațiunile de Crăciun și rochiile cu paiete din jur. S-a rezolvat.

Tema petrecerii e una literară, aflu cu o foarte plăcută surprindere. Că poți să te îmbraci în personajul preferat (cu excepția cîtorva, asta nu s-a prea întîmplat) și că ai tot felul de gimmicks cu tentă literară. De exemplu, erau camere cu mașini de scris unde erai îndemnat să compui haiku-uri sau mini-proze scurte în lanț, camere ale autorilor sau locuri unde personajele din cărți te îndrumau spre diverse zone ale petrecerii. Cel mai spectaculos era însă în ballroom, decorat livresc, cu cărți uriașe, tematice, de unde ieșea ba o coadă de balenă, ba un pantofior sau unde se plimba un dragon sau o femeie pe picioroange. Personajele din Alice în Țara Minunilor erau peste tot, nu lipsea nici Harry Potter și nici clasicii, bine reprezentați acolo unde te așteptai mai puțin. Era și o cameră gen speakeasy, conspirativă, întunecată, cu cocktailuri Sherlock Rums, un arcade room ușor psihedelic-retro, cu jocuri gen Pacman sau ping-pong cu neoane sau paintball-uri mecanice, un disco room futurist, cu personaje SF care dansau printre lumini, o altă cameră supravegheată de un imens ochi al lui Sauron și cu un domn cîntînd elegant la pian, cu domnișoare suave cîntînd pe hol la harpă, sau un thriller room, cu fetițele din Shining sau tablouri cu Dorian Gray. Și multe, multe decorațiuni simpatice, care te trimiteau direct într-o poveste, literară sau nu, de la televizoare retro la măști de faraoni cu care te puteai fotografia. Și dulciurile aveau povestea lor, cu prăjiturelele din Alice, în formă de pantofiori, la fel și cocktailurile sau chiar felurile de mîncare, toate tematice, în funcție de locul unde se aflau.

Cu atîtea detalii de descoperit, cu atîtea încăperi labirintice prin hotel pe care le descopereai, cu muzica de toate felurile, de la live-uri hip-hop la oldies but goldies sau techno dement, cu o diversitate mai mare de băutură și mîncare decît ți‑ai fi putut imagina și cu tot felul de personaje care populau spațiul, era imposibil să nu te simți bine la petrecerea Google, unde nici un detaliu nu părea lăsat la o parte. Distracție și atît, fără discursuri motivaționale, fără șefi scorțoși și fără prea multe conversații artificial-amabile. Ar fi fost și imposibil, erau atîtea lucruri de făcut și de văzut, cam greu în cele cîteva ore pînă să se dea, la 12 punct, stingerea. Așa că, dacă mai zice cineva ceva de petrecerile corporatiste, acum știu că măcar unele corporații știu să se organizeze frumos.