Cum devine falsul original
Vă mai amintiţi de Wolfgang Beltracchi? E unul dintre cei mai mari escroci din comerţul cu artă. Un falsificator inventiv. Între 1995 şi 2006, mai mulţi colecţionari germani (şi nu numai) au cumpărat cîteva zeci de tablouri dintr-un fond despre care credeau că ar fi „colecţia Werner Jäger“. Colecţia industriaşului Werner Jäger era impresionantă: tablouri şi desene de Matisse, Dürer, Max Pechstein, Heinrich Campendonk, Max Ernst, André Derain, Kees van Dongen. Colecţionarii ştiau că bogătaşul şi-a plasat o parte însemnată a averii în obiecte de artă. Dar nimeni nu ştia exact cîte tablouri se găseau în acea colecţie. Wolfgang Beltracchi a moştenit această formidabilă colecţie datorită soţiei lui, nimeni alta decît nepoata lui Jäger. A organizat mai multe licitaţii şi, cu timpul, a vîndut cîteva zeci de tablouri. A obţinut peste 16 milioane de euro. Cum originea colecţiei era cunoscută, puţini cumpărători s-au gîndit să solicite o expertiză serioasă a lucrărilor. Puţinii specialişti consultaţi de cumpărători au dat certificate de autenticitate doar pe baza unor verificări superficiale: lucrările păreau în regulă şi, pe deasupra, aveau o poveste credibilă. Ce mai era de verificat?
Îndoielile au început să apară de-abia cînd pe dosul unui tablou a fost descoperită ştampila unei expoziţii în ale cărei registre nu s-a regăsit şi lucrarea respectivă. Încetul cu încetul s-a dus vestea printre colecţionari că ceva nu e în regulă cu tablourile din „colecţia Werner Jäger“. Nenumăratele expertize care au urmat au dovedit înşelăciunea. De fapt, povestea cu moştenirea era adevărată, doar tablourile vîndute erau false. Erau pure invenţii: le pictase Beltracchi însuşi. Le-a pictat cu răbdare şi chiar cu pricepere, de vreme ce falsul a fost depistat atît de tîrziu. Unii specialişti l-au numit pe Beltracchi un „falsificator genial“. S-a descoperit, printre altele, că era de-a dreptul maniac: de pildă, picta cu mîna stîngă pentru a imita „tuşele“ unui pictor stîngaci al cărui stil voia să-l falsifice. Şi nu copia – adică nu plagia – niciodată. Doar inventa picturi nepictate, dar verosimile, ale maeştrilor.
După un proces complicat, în care au intervenit ca martori (şi păgubiţi) tot felul de colecţionari şi oameni de afaceri veroşi, Beltracchi a fost condamnat la şase ani de închisoare. Şi alţi complici, inclusiv soţia lui, au fost condamnaţi. Procesul nu a lămurit nici pe departe dimensiunea escrocheriei. Beltracchi a admis cîteva falsuri unde existau probe evidente şi încă cîteva, în urma unei înţelegeri cu anchetatorii, care i-au promis o pedeapsă mai uşoară. Dar e sigur că prin colecţiile particulare se mai găsesc lucrări ale artistului pe care proprietarii nu se încumetă să le expertizeze. Unele sînt atît de bune încît, cine ştie, la un moment dat, cînd povestea lui Beltracchi va fi uitată, ar putea fi vîndute drept originale.
Beltracchi a executat patru ani din pedeapsă într-un penitenciar din Germania, fiind apoi eliberat condiţionat. Probabil ca formă de reabilitare sau, cine ştie, ca metodă terapeutică, lui Beltrachi i s-a dat voie să muncească în timpul detenţiei. Mai precis, să picteze. Aşa s-a născut o nouă colecţie de artă, de data asta originală. Adică semnată de Beltracchi însuşi.
De-abia ieşit din închisoare, pictorul a şi organizat o expoziţie „personală“. A avut mare succes. Falsificatorul a primit 60.000 de euro pentru o operă de artă originală. Este „noul“ Beltracchi mai original? Galeristul său îl prezintă, laconic, drept un „artist fidel cu sine însuşi“. Greu de spus ce înseamnă asta. Pictorul nu are un stil propriu, dar imită, în stil mare, alţi artişti. Face exact ce făcea şi înainte de a fi închis: pictează tablouri posibile ale marilor maeştri. Doar că de data asta le semnează cu numele său. Un fals devine original. O imitaţie devine creaţie. Un pictor oarecare, un artist mediocru care n-a putut să vîndă decît imitînd un alt artist, reuşeşte să se impună pe piaţa de artă datorită poveştii senzaţionale din spatele picturilor sale. Ele au căpătat brusc valoare doar pentru că îi aparţin.