Cum am devenit cititor

Eu sînt Adi și am 18 ani. Am crescut în Alba Iulia și am făcut parte dintr-o generație de copii care‑și strigau prietenii la geam ca să-i cheme afară. Terenul de joacă era atît cît putea maică-ta să vadă de pe geam. Cînd eram mic, am vrut să citesc cărți, literatură. Am luat la întîmplare o carte de Jules Verne. Spun „la întîmplare“ pentru că nu știam nimic despre carte sau despre autor. Planul era să citesc 20-30 de pagini pe zi. M-am ținut de el în primele trei zile, după care m-am plictisit și am renunțat complet.

Cîțiva ani mai tîrziu, după ce am terminat clasa a VIII-a și am dat examenul de capacitate, m-am trezit cu o vară liberă. Mergeam uneori la fotbal în cartier pe un teren sintetic făcut de Primărie. La începutul verii veneam mai mulți, dar după o săptămînă sau două unii au plecat în vacanță, alții nu se trezeau (terenul putea fi folosit gratis doar de la 10 la 14), iar alții se plîngeau că e prea cald. Oricum, chiar și după ce jucam fotbal, aveam după-amiezile libere.

Așa că m-am jucat pe calculator, oho, și ce m-am mai jucat! Începusem un joc nou, unde mi-am creat un cont și într-un an am evoluat destul de mult. Nu știu la alții cum e, dar trebuie să vă spun că eu nu mă joc de „divertisment“, ci mă joc pentru că e o provocare. Mă pune față în față cu o situație pe care trebuie s-o rezolv în funcție de regulile jocului.

Într-o zi i-am împrumutat contul unui prieten, pe care l-am cunoscut online în timpul unui alt joc, ca să facă o șmecherie. Eu nu știam ce vrea să facă, credeam că o să se joace de pe contul meu, cum mai făcuse și în alte dăți. După cîteva zile, ne-au fost banate conturile permanent amîndurora. Urma să plec o săptămînă cu familia în concediu, cu mama, tata și cu fratele meu mai mic. Toți patru știm să înotăm și am sta toată ziua în apă dacă am putea.

Am fost la Băile Felix, pentru că marea e prea departe, iar mie mi se învinețesc buzele dacă stau mult timp în apă rece. În săptămîna aceea m-am tot gîndit ce o să fac cînd o să ajung acasă, iar soluția era să-mi fac un cont nou și să mă joc în continuare, mai ales că aveam deja experiență. Doar că lucrurile n-au fost chiar așa. N-a durat mult și m-am plictisit, nu mai era la fel. Mă întrebam ce o să fac peste un an-doi. Poate n-o să mă mai atragă și atunci ce-am făcut? Să mai pierd încă un an degeaba? Știam că am mult timp liber și că ar trebui să-l investesc în ceva ce o să mă ajute și pe viitor.

M-am apucat să citesc cărți din două motive: pentru că o pot face de acasă și pentru că au o reputație bună. Atît o persoană care citește mult, cît și una care citește puțin spre deloc au o părere bună despre cărți. La fel ca prima oară, am început cu o carte pe care o aveam acasă, Adam și Eva, de Liviu Rebreanu. Țin minte și acum de unde am cartea asta. În clasa a V-a am dat comandă de cărți la școală, s-a făcut o reducere. Comandasem și eu trei cărți. Inițial, una din ele era Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, dar pentru că nu mai era pe stoc, m-am ales cu Adam și Eva. Mi-a plăcut suficient de mult cît să mai citesc și alte cărți de pe acasă.

La început, ai mei au fost fericiți să dea banii pe cărți, dar pe urmă le-a mai scăzut interesul. Așa că am început să merg la bibliotecă, prima oară la cea din cartier și apoi la cea județeană. După cîteva vizite am observat un afiș pe care scria ceva legat de un club de lectură, numit LecturAlba, care se ține în ultima zi de miercuri a lunii. Era noiembrie atunci și nu mai știu sigur dacă în luna respectivă se nimerea exact de Sfîntul Andrei, cînd e liber, dar a fost o scuză destul de bună pentru mine ca să nu mă duc. Nu m-am dus nici în decembrie, pentru că nu credeam că se ține.

În ianuarie, am mers într-o zi la bibliotecă împreună cu un coleg și i-am spus că aș fi interesat de clubul de lectură, iar el a spus că ar veni. Pe la finalul lunii i‑am amintit de club, iar el a zis că are ceva treabă în ziua respectivă și că nu știe dacă poate ajunge, dar că mă sună și‑mi spune. Eu eram hotărît și mi-am spus că mă duc cu sau fără el. Doar că odată ajuns acasă, am intrat în zona de confort și nu-mi mai ardea de plimbări. De ce să mă complic cînd îmi e atît de bine în camera mea? N-aș mai fi mers, doar că m‑a sunat colegul meu și mi-a spus că în 15 minute ajunge în zona în care locuiesc.

Vedeți voi, eu am problema asta. Dacă vreau să fac ceva, poate fac, poate nu, dar ca să fiu sigur că fac o chestie, de fiecare dată cînd mă întîlnesc cu un prieten îi spun ce urmează să fac. Pe urmă chiar va trebui să fac acel lucru, pentru că am două variante. Prima variantă: îi zic că nu am mers din diverse motive, folosite mai mult ca scuze. Sau a doua variantă ar fi să mint – și cred că nu sînt un bun mincinos. Așa că le spun oamenilor planurile mele ca să fiu sigur că le fac.

Am mers amîndoi cu autobuzul la bibliotecă, am ezitat puțin la intrare, dar odată ajunși în sala de lectură, am fost bine primiți, cu ceai și fursecuri. Pentru că veniseră doi membri noi, ne-am prezentat cu toții pe rînd. A trebuit să le vorbesc despre mine. Mă așteptam la asta, așa că mă gîndisem de dinainte cam ce să le zic. Uneori, mama se uită la o emisiune de la TV, ceva cu matrimoniale. Eu unul mor cînd îi aud: „Spune-mi ceva despre tine“, „Bine, ce vrei să-ți spun?“, „Ceva, orice. Ce-ți place, ce faci în timpul liber.“

Nu mai știu exact al cîtelea am fost cînd mi-a venit rîndul să vorbesc. Tot ce știu e că doamna bibliotecară, o doamnă blondă, grăsuță și cu ochi albaștri, avea rolul de moderatoare, așa că ea s-a prezentat prima. Eu le-am spus cum am început să citesc, cîte cărți am citit și ce am citit, că am văzut afișul cu clubul de lectură și am venit să văd ce mai citește lumea și cam ce ar trebui să citesc și eu. Apoi s-au prezentat restul. Majoritatea aveau peste 30-40 de ani. Un scriitor, o doamnă care lucrează la un centru de autism, o doamnă farmacistă, o profesoară tînără de română care s-a căsătorit anul acesta (și ea, și soțul ei participă la club), o doamnă pensionară de 68 de ani, care a rîs și a zis că ea a început să citească din tinerețe.

Mă simțeam atît de mic și de fascinat și mă gîndeam că sînt privilegiat să stau cu ei la masă – un grup de oameni diferiți, care se adună să discute despre cărți, situații și idei. Acolo părerea mea contează mai mult decît în alte locuri în care merg, pentru că mulți sînt părinți și au copii care se apropie de adolescență și îi interesează tineretul din ziua de azi ca să-și dea seama cum pot deveni părinți mai buni.

După ce am plecat de acolo, am mers către casă alături de colegul meu, timp în care am schimbat impresii. Eram plin de energie pozitivă și recunoscător față de el pentru că altfel cine știe cînd și dacă aș fi mers. Datorită clubului de lectură citesc cel puțin două cărți pe lună despre care discutăm, dar mai citesc și altele în afară de acestea. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo mă încurajează să citesc: de exemplu, am fost odată la o expoziție de desene, la finalul căreia am stat de vorbă cu doamna care se ocupă în prezent de club. Atît de frumos mi-a vorbit despre o carte, încît la final mă gîndeam: „Uau, ce fain, cum de n-am auzit mai repede de cartea asta? Trebuie s-o citesc!“ 

Adrian Savonea are 18 ani și este elev în clasa a XII-a la Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian“ din Alba Iulia. Acest text a fost scris în cadrul Atelierului de gîndire critică, coordonat de redacția Teleleu.eu la Asociația Forum Apulum din Alba Iulia.

Foto: C. Bumbuţ