Cultura vie şi spiritul antreprenorial

6 aprilie 2016   La zi în cultură

Pe splaiul Unirii la nr. 160 s-a deschis de un an un loc numit NOD Makerspace într-un spaţiu fost industrial. E un loc deschis comunităţii creative de arhitecţi, designeri, artişti vizuali, un fel de răspuns bucureştean la Fabrica de pensule de la Cluj, cu avantajul că spaţiul e mai mare şi în continuă expansiune. Marţi, 22 martie, locul a fost vizitat de primul ministru Dacian Cioloş însuşi, alături de alţi cîţiva miniştri, printre care ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, şi un număr de consilieri ministeriali, cu toţii pregătiţi să discute despre industriile culturale din România şi despre spiritul antreprenorial al celor mai creative minţi de la noi. Cu aceeaşi ocazie a fost lansat şi Studiul „Sectoarele culturale şi creative din România. Importanţa economică şi contextul competitiv“, realizat de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, care demonstrează că elanul luat de industriile culturale în ultimii ani e un fenomen mai mult decît interesant.

Discursul despre „abordarea antreprenorială“ în cultură e tot mai prezent la noi în ultima vreme şi pare să aducă un pic de oxigen într-o zonă – cea a administrării şi funcţionării culturii – unde nu s-au mai deschis de mult ferestrele. Cu rezerva că acest discurs împinge sistematic cultura – conţinutul cultural – pe locul al doilea după industrie, merită cercetat mai atent cum poate spiritul antreprenorial să ajute organizaţiile culturale – fie ele de stat sau private.

Deşi istoricul termenului antreprenor este strict legat de mediul economic, iar majoritatea definiţiilor şi referirilor la acesta sînt făcute avînd ca reper piaţa comercială, ne aflăm într-un moment de dezvoltare în care conceptul de antreprenor poate suferi necesare reinterpretări. Industriile creative schimbă în secolul 21 piaţa globală, cîştigînd în societatea informaţională tot mai mult teren. Altfel spus, într-o lume a maşinilor care iau locul oamenilor şi a serializării agresive a produselor de consum, industriile tradiţionale riscă să moară, dar creativitatea e o uriaşă sursă de regenerare economică şi urbană. Iată deci tabloul în care spiritul antreprenorial îşi poate găsi locul sau pe care îl poate chiar redesena complet.

Antreprenorul a fost şi pe parcursul secolelor trecute un pion principal al pieţei economice, dar specialiştii cred că în secolul 21 el va fi parte a unei revoluţii a pieţei de muncă, tocmai calităţile care îl/o animă fiind la baza renaşterii relaţiilor de muncă în noul peisaj desenat de industriile creative. Toţi antreprenorii de succes, susţine articolul dedicat subiectului în Wikipedia, prezintă următoarele calităţi: controlul interior, capacitatea de planificare, asumarea riscurilor, inovaţia, folosirea feedback-ului, luarea deciziilor, independenţa.

E suficient să mă uit la colegii mei din mediul cultural independent, din ce în ce mai activ în România ultimilor 10 ani, ca să observ că toţi îşi exersează atent tocmai aceste capacităţi: îşi asumă riscuri pe care instituţiile publice de cultură nici nu visează să le ia în considerare – prin proiecte culturale dedicate comunităţii, prin proiecte educative, prin abordarea unor teme tabu, dar şi prin încurajarea experimentului artistic şi prin descoperirea şi amenajarea unor noi spaţii de joc sau de activităţi creative – sînt animaţi de idei inovatoare, folosesc feedback-ul ca instrument de reglare şi perfecţionare a propriei activităţi, iau sistematic decizii şi sînt independenţi. Mai sînt destule lucruri de învăţat, cum ar fi capacitatea de planificare, iar pentru perfecţionarea controlului interior e nevoie de maturizare – majoritatea celor care funcţionează la noi în acest mediu fiind foarte tineri – dar lucrurile merg în direcţia cea bună. Direcţia în care, dacă un cadru legislativ reformat le va permite, noi generaţii de antreprenori culturali vor reinventa piaţa culturală românească, cu efect asupra întregii pieţe economice.

De ce e nevoie de reformarea cadrului legislativ în care funcţionează cultura din România? Aşa cum sînt formulate ele acum, legile se află în urmă cu decenii faţă de realităţile concrete – iar asta e valabil pentru toate domeniile, din păcate. În cultură, cadrul legislativ e şi mai sufocant, tocmai pentru că e dedicat exclusiv structurilor instituţionale de secol 20, care au devenit de mult timp ineficiente, bugetofage, inflexibile şi produc în foarte multe cazuri cultură moartă. Aceste legi nu prevăd şi nu includ decît cel mult indirect şi prin asociere noile tipuri de organizaţii culturale generate de dezvoltarea sectorului cultural independent: organizaţiile nonguvernamentale cu scop, misiune şi obiective culturale, fundaţiile culturale, IMM-urile din industriile creative, PFA-urile folosite ca instrumente fiscale nu numai de către artişti, ci şi de către foarte mulţi freelanceri din industriile creative (informaticieni, graficieni, arhitecţi, creatori de aplicații sau jocuri video etc). Activitatea acestora este în bună parte nelegiferată sau legiferată prost, cade adesea în fisurile sistemului, sistem care pune atîtea piedici încît îi împinge pe mulţi freelanceri spre piaţa neagră.

„Piaţa liberă“ a generat în aceşti primi 15 ani din noul secol noi relaţii de muncă, pe care cultura instituţională bugetară – care era dominantă în cultura românească atunci cînd majoritatea legilor după care încă funcţionăm au fost scrise – nici măcar nu le concepe. Pentru marea majoritate a celor care activează în mediul cultural, jonglînd cu două, trei sau mai multe proiecte în acelaşi timp, componenta business este parte integrantă din identitatea artistică, iar vechile relaţii de muncă instituţionale nu mai sînt relevante. Acest fenomen de deproletarizare, au avertizat deja specialiştii din alte ţări, include şi riscuri sociale pe care lucrătorii din domeniul cultural independent şi le asumă mai mult sau mai puţin conştient şi, oricum, în lipsa altor variante: absenţa unei plase de siguranţă în cazul unor pauze temporare între proiecte (aşa-numitul şomaj, sau schema intermitenţilor francezi), absenţa unor asigurări de sănătate, a contribuţiilor la pensie – toate beneficii ale vechiului sistem sindicalizat. În plus faţă de riscurile autoasumate, aceşti „creativi“, cum sînt numiţi cu un termen generic, se lovesc sisific de limitele unui sistem inflexibil care funcţionează după vechi paradigme, incapabil să se reformeze şi ţinut pe loc de o legislaţie retardată.

Cel mai greu pentru un teatru, de exemplu, e să lucreze cu artiştii în sistem de colaborare (angajaţi pe perioadă determinată), atît pentru că există o presiune constantă din partea personalului artistic angajat definitiv în instituţie, dar care nu este folosit la întreaga sa capacitate (dovedind din plin, de-a lungul anilor, că în artă această formă de angajare este problematică), cît şi din cauza comodităţii şi a deprofesionalizării aparatului tehnic din aceste instituţii, prost plătit şi neadaptat mediului cultural contemporan. Se ajunge astfel la paradoxul contracreativ că un regizor nu-şi poate face castingul ideal pentru un spectacol, ci un „casting negociat“, care să ţină cont mai mult de raţiuni administrative decît de cele artistice.

Cu cît aceste instituţii s-au osificat mai mult şi se luptă în gol (cînd nu s-au resemnat de mult) cu propriile limite, tot mai clare în peisajul actual mobil şi divers, cu atît e mai evident că întreg cadrul legislativ trebuie reformat în aşa fel încît să dea o şansă culturii vii, care are foarte multe în comun, de fapt, cu spiritul antreprenorial.

De altfel, în „Strategia sectorială în domeniul culturii“ (document a cărui îmbunătăţire se află acum în lucru, pentru revizuire) se prevede ca obiectiv „Realizarea unui cadru unitar de susţinere şi recunoaştere a rolului creatorului şi artistului în societatea contemporană.“ Strategia a fost definitivată în 2014, dar nu a fost încă asumată de nici un Guvern de atunci pînă acum – şi au fost mai multe. Deja orizontul de timp 2014-2015 în care erau prevăzute o serie de acţiuni concrete a fost pierdut, aşa cum s-a pierdut deja timp preţios pe parcursul ultimului deceniu, dat fiind că sfera culturală a fost ultima pe lista guvernelor ultrapolitizate care s-au succedat în ultimul timp. Actua­lul Guvern tehnocrat e singura şansă de relansare pe care acest domeniu o are în acest moment. Pînă atunci, „recunoaşterea rolului creatorului în societatea contemporană“ rămîne doar o formulă seacă de conţinut.

***

În România, ponderea din PIB a industriilor creative a ajuns anul trecut la 7% (a declarat Dragoş Pîslaru, consilier ministerial, moderatorul întîlnirii menţionate mai sus), ceea ce dovedeşte că acestea chiar merită să fie luate în considerare ca un pilon de dezvoltare economică viitoare. Actualul Guvern îşi propune să ia măsuri care să determine o creştere pînă la 10% a acestei ponderi. În acest context, reforma legislativă în cultură – care e unul dintre obiectivele echipei Ministerului Culturii – trebuie să aibă în vedere viitorul care se conturează complet diferit, nu o îmbunătăţire fragmentară a status-quo-ului. Nu ar trebui să fie vorba doar despre a repara punctual ce am văzut că nu merge, ici şi colo, ci despre aplicarea unei noi paradigme, despre punerea unor noi baze pentru o dezvoltare viitoare, despre deschiderea tuturor ferestrelor înspre o lume pe care noi abia începem să o întrezărim, dar care funcţionează deja cu toate motoarele turate în societăţi dezvoltate. Şi dacă tot gîndim un nou model, atunci avem şansa de a incorpora problematici locale şi de a ţine cont şi de criticile care se aduc modelului economic care favorizează industriile creative, printre care favorizarea gentrificării, generarea polarizării sociale pe categorii de venit, generarea unor relaţii de muncă impregnate de risc şi incertitudine, afişarea unui tip de narcisism social al adepţilor acestor industrii, în dispreţul altor categorii sociale cu statut precar şi avansarea înspre o deproletarizare care s-ar putea dovedi periculoasă pe termen lung.

Strategiile vizînd domeniul cultural care vor fi elaborate în perioada următoare, precum şi toate modificările operate legilor care vizează mediul cultural ar trebui să ţină cont de realitatea din teren, unde ponderea iniţiativelor culturale private şi a organizaţiilor neguvernamentale a crescut exponenţial în ultimii ani, reconfigurînd oferta culturală în centrele urbane şi creînd o nevoie acută de noi politici culturale locale şi naţionale.

Cristina Modreanu este critic de teatru, redactor-şef al revistei Scena.ro.

Mai multe