Cuba sau despre egoismul de călător
Citesc de cîteva zile ştirile despe restabilirea relaţiilor dintre Cuba şi SUA, despre ridicarea embargo-ului, despre deschiderea Cubei spre Occident şi despre posibile scenarii cu ce va urma. Nu intru în politică. Nu pot să nu mă bucur foarte mult pentru oamenii de acolo, cu siguranţă vor trăi considerabil mai bine şi viaţa lor se va schimba. În acelaşi timp, foarte egoist, mă bucur că am văzut Cuba înainte de acest moment şi-mi dau seama că şi Cuba mea se va schimba iremediabil. Dacă mă întrebaţi, tot egoist v-aş recomanda să mergeţi acum, repede, cît încă maşinile din anii ’60 mai dau farmec străzilor Havanei, cît încă graffiti-urile şi mesajele antiamericane şi conspiraţioniste, foarte creative, te fac să rîzi cu lacrimi sau cît încă oamenii îşi petrec timpul dansînd şi bînd rom ieftin în faţa casei şi nu stînd pe Internet. Mă întreb şi ce se va întîmpla cu figura lui Che.
M-am gîndit de multe ori la egoismul călătorului. La faptul că ne place să mergem în Africa să vedem triburile cum trăiesc „simplu şi aproape de natură“ (adică în sărăcie), că oamenii care muncesc cîmpul cu spatele sînt pentru privitorul prin ochiul aparatului foto o expresie a unei tradiţii eterne, că vrem să vedem sălbăticie pură şi că fremătăm la gîndul întîlnirii cu spaţii neatinse prea mult de civilizaţie.
E o plăcere perversă să vezi, în Cuba, că tot vorbim de ea, clădiri comuniste, maşini vechi, magazine goale, cartele de mîncare, plaje pustii, plantaţii unde tutunul se cultivă greu sau case unde oamenii trăiesc cu minimul necesar. O numeşti „autenticitate“, te fascinează „diferenţa“, intri într-o „altă lume“, apreciezi „simplitatea“, traiul „pur şi nealterat“, aerul „pitoresc“, „boem“ sau, în cazul ţărilor cu regim totalitar, te uiţi ca la zoo la cum încearcă oamenii să-şi găsească normalitatea. E o ipocrizie imensă la mijloc, căreia e imposibil să i te sustragi. Tu n-ai trăi niciodată acolo, îţi pare rău de oameni şi-i priveşti cu „înţelegerea“ celui care le are pe toate. Ai aşa, o strîngere de inimă, cînd te gîndeşti că în curînd Cuba va fi una dintre multele destinaţii exotice, că poate şi Iranul „se va strica“ sau, Doamne fereşte, se civilizează Africa şi nu mai vedem oameni cu farfurii în buză. „Norocul nostru“ că în Coreea de Nord nu pare să se schimbe nimic prea curînd. Păcat că se ajunge cam greu acolo, altfel sînt sigură că mulţi dintre noi, incluzîndu-mă cu brio, am fi fermecaţi/sideraţi de spectacolele uriaşe, pe stadion, în cinstea conducătorului iubit şi de faptul că oamenii nu mişcă în front.
Şi totuşi… Cuba nu va mai fi la fel. Nu ştiu dacă va reveni la ce era înainte de Revoluţie, un paradis al distracţiilor, al jocurilor de noroc şi al afacerilor dubioase pentru americani, o destinaţie exotică, la o aruncătură de băţ de SUA, numai bună pentru o petrecere continuă. Toată izolarea îi dădea Cubei un aer prăfuit, vechi, un farmec contrastant, leneş, de spaţiu unde multe dintre obiectele familiare pentru un vizitator lipsesc sau arată altfel. Îmi amintesc cum, din Cuba, am zburat în Elveţia şi, după trei săptămîni acolo, mi s-a părut SF să intru într-un supermarket pe ale cărui rafturi erau zeci, sute de produse diferite din aceeaşi categorie. În Cuba era unul, maxim două, asta în categoriile unde erau produse, fireşte. Rîdeam atunci că atîta diversitate e ameţitoare, că viaţa pare atît de complicată cînd ai 78 de tipuri de brînză şi 122 de şuncă şi salam. Dar nu e rîs. Nici faptul că salariul lor mediu e 20 de dolari şi un kilogram de carne e 5 dolari – iarăşi, nu e amuzant.
Pe de altă parte, (aproape) toţi oamenii cu care am vorbit în Cuba spuneau că sînt fericiţi. Că, în ciuda faptului că, la modul cel mai propriu cu putinţă, nu ştiu ce vor mînca a doua zi, găsesc bucurie în lucrurile simple şi că, undeva în ADN-ul lor, e scrisă o stare de bine. Într-o seară în Trinidad, cu nişte tineri cu care ne-am împrietenit spontan, după ce i-am văzut cîntînd la chitară, dansînd şi bînd rom în faţa unei galerii de artă, vorbeam despre spiritul revoluţionar al Cubei şi îi întrebam de ce nu se manifestă din nou, dacă tot criticau, pe bună dreptate, regimul. E marketing – mi-a explicat unul dintre ei rîzînd. „Revoluţia e o chestie complicată, nouă ne place să ne distrăm, să stăm aici şi să dansăm, cubanezii nu şi-ar bate niciodată capul cu încă o revoluţie. Ne adaptăm repede“, spunea el. Sînt sigură că la fel de repede se vor adapta la noile realităţi şi că la fel de repede vom trece şi noi, turiştii cam inconştienţi, peste tristeţea existenţială că „s-a stricat şi Cuba“.
Foto: C. Foarfă