„Cu trăitul în sine stăm mai prost“ – interviu cu Nae CARANFIL

22 februarie 2017   La zi în cultură

Nae Caranfil a dat sute de interviuri. Zilele astea răspunde la întrebări despre noul său film: 6,9 pe scara Richter. Așadar, am convenit să nu-i mai iau un interviu în care, inevitabil, mi-ar spune ce le spune tuturor, ci să-l provoc cu cîteva afirmații ale unor regizori pe care Nae Caranfil îi admiră. Iată ce a ieșit din acest joc.

P.S. Nae Caranfil a primit luni, 20 februarie, Premiul „Omul cu dileme – 2017“ din partea revistei noastre.

„Dacă ai de gînd să spui oamenilor adevărul, fii comic, altfel te vor ucide.“ (Billy Wilder)

S-ar putea ca termenul „comic“ să fie o traducere ușor improprie a originalului „funny“ – adică „nostim“, sau poate chiar „distractiv“. N-aș înghiţi această afirmație pe nemestecate, cu toată admirația mea față de geniul comic al lui Wilder. Să nu uităm că el este autorul celui mai adevărat film despre fața întunecată a Hollywood-ului, Sunset Boulevard (nici urmă de comedie în el), a primului film american care a tratat cu seriozitate problema alcoolismului (The Lost Weekend), a peliculei ce inaugurează genul „film noir“ (Double Indemnity), unde cele cîteva scăpărări de umor fac să-ți înghețe sîngele în vine. Iată numai trei exemple din filmografia lui Wilder ce plesnesc publicul cu adevăr peste față, fără să folosească nici un strat de rîs protector, iar spectatorii, în loc să-l ucidă, l-au adulat. Așa că Wilder a murit de moarte bună, la o vîrstă înaintată. Dar, personal, cred că dacă reușești „să spui oamenilor adevărul“ sub masca unei comedii sclipitoare, performanța este dublă.

„Publicul nu greșește niciodată. Un spectator poate fi un imbecil, dar o mie de imbecili adunați în întuneric este formula geniului critic.“ (Billy Wilder)

Cîți mai adună astăzi o mie de „imbecili“ în aceeași sală de cinema? „Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite…“ Lumea s-a schimbat, Hollywood-ul încă și mai mult. Pe vremea lui Wilder, un film își juca șansa în fața publicului în luptă dreaptă. Astăzi, mașinăriile publicitare puse la punct de marile studiouri anulează aproape total discernămîntul publicului de mall, care își împarte în mod egal atenția între ecran, cutia cu nachos și telefonul mobil. Filmul a devenit o anexă la punga de popcorn, și nu invers. Cinefilii înrăiți mestecă cinema în singurătate. Mai există însă publicul de festival, entuziast, perseverent, radical. Dar acesta consumă exclusiv ce-i dau să ronțăie selecționerii. Care selecționeri, de multe ori, sînt departe de a întrupa – ca să-l citez pe Wilder – „formula geniului critic“.

„Dacă iubești filmele suficient de mult, poți și tu să faci un film bun.“ (Quentin Tarantino)

Da. Dar e valabil și contrariul. Neorealismul italian, Noul Val francez, filmul cehoslovac al anilor ’60 și chiar Noul Cinema românesc s-au născut dintr-o reală și acută greață resimțită de niște cineaști aspiranți față de ipocrizia și artificialul filmelor pe care erau siliți să le înghită. Fiecare dintre aceste curente (mai sînt și altele) a început ca o cruciadă împotriva falsului, a minciunii acomodante, pentru captarea gustului realității. Și chiar dacă multe dintre ele au sfîrșit prin a pierde viteză și a eșua în manierism și repetare, mari autori de film și-au afirmat identitatea prin situarea pe o poziție de adversitate față de cineaștii consacrați ai timpului lor. În cazul lui Tarantino, însă, iubirea de cinema, chiar și tandrețea pe care o resimte pentru unele filme proaste, nu poate fi pusă la îndoială.

„Sînt tentat să împart istoria nu înainte și după Christos, ci înainte și după Lumière.“ (Milos Forman)

Eu sînt tentat să împart istoria înainte și după Forman. Sper ca cineva, în viitor, s-o împartă înainte și după mine.

„Trăiește ca și cum ai muri mîine, lucrează ca și cum n-ai avea nevoie de bani și dansează ca și cum nu te-ar privi nimeni.“ (Bob Fosse)

Asta îmi aduce aminte de un filmuleț pe care l-am văzut pe YouTube, în care coregrafiile atît de celebre ale lui Michael Jackson erau dovedite, prin comparație, ca tributare stilisticii lui Bob Fosse. Superstarul părea a fi împrumutat aproape totul, pînă și faimosul „moonwalking“, de la autorul lui All That Jazz. Cred că Michael Jackson a preluat, printre multe altele, și ultima dintre „poruncile“ de mai sus: a dansat ca și cum Bob Fosse nu era acolo să-l vadă.

„Gîndește-te la tine însuți măcar o dată în viață, altfel vei pierde cea mai bună comedie din lume.“ (Charlie Chaplin)

Îmi amintesc că în filmul lui Attenborough despre Chaplin există o scenă în care eroul, singur într-un depozit de costume și recuzită, culege de pe niște rafturi prăfuite elementele care urmează să-l compună pe celebrul Charlot: bocancii, melonul și bastonul. Totul se petrece ca într-un abur magic, gesturile sînt ralentizate, muzica somptuoasă ne anunță că o legendă e pe cale să se nască. În realitate îmi imaginez episodul mult mai puțin solemn: afară, pe platoul de filmare, echipa e presată de timp, neofitul Chaplin trebuie să-și găsească la repezeală o vestimentație caraghioasă, drept care înșfacă ce îi cade sub mînă, iar hazardul face ca această combinație, plus geniul artistului, să creeze apoi cel mai popular brand al secolului XX. Dar fervoarea mea demitizantă are o hibă: la o analiză mai atentă, descopăr ceva spectaculos… Chaplin și-a creat un costum de sărăntoc – sigur, cu cîteva elemente de respectabilitate ridicolă, dar esențialmente vorbim despre un coate-goale. Or, comediile burlești din vremea aceea nu etalau sărăcia, oamenii veneau la film să rîdă de burghezi, de polițiști, de bețivi, de amorezi timizi sau infatuați. Charlot este primul personaj din istoria filmului care creează material comic din foame, adică din ceva care nu e de rîs! Cred că în clipa aceea, în acel depozit de costume, s-a gîndit la el însuși, la copilăria și adolescența lui petrecute în mizerie lucie – și întorcîndu-se cu gîndul la acea Londră victoriană din care plecase să-și afle destinul, a găsit sămînța celor mai bune comedii din lume.

„Nu-mi explica ce fac! Nu vreau să știu!“ (Federico Fellini)

Asta e o atitudine care-mi stîrnește invidia. E joaca unui copil. E libertate totală. Eu nu sînt așa. Eu construiesc meticulos. Simt nevoia să fiu permanent în control. Necunoscutul, neprevăzutul îmi provoacă panică. Filmul meu nu „se face“. E deja făcut, există în imaginația mea și se „reface“ pe platou. Sigur, dacă Dumnezeu (regizor și el) vrea să-și vîre neapărat coada în munca mea, îi mai dau voie uneori. Sînt momente cînd se dovedește inspirat. Dar tot eu apar pe generic. Altfel, am o bănuială secretă că Fellini se alintă. E de ajuns să-i vezi desenele, crochiurile, care sînt parte integrantă a pregătirii filmelor lui, ca să intuiești cu ce precizie de ceasornicar lucrează. De unde și sfatul meu pentru tinerii cineaști: faceți ce face Fellini, nu ce zice Fellini că face…

„Cred că televiziunea a trădat înțelesul discursului democratic, adăugînd haosul vizual confuziei sonore.“ (Federico Fellini)

Aș fi curios să aflu cam cînd a fost lansată această afirmație. Ceva îmi spune că ea datează de pe la începutul anilor ’70, atunci cînd, în Italia, sălile de cinema au intrat în criză. Televiziunea confiscase o bună parte din publicul care, de a lungul celor două decenii precedente, alimentase gloria cinematografiei italiene. Marile săli de cinema, realizînd că bate vîntul printre fotolii goale, au parcelat spațiul în săli minuscule, în speranța că mai multe titluri pe afiș vor aduce mai mulți spectatori și că astfel vor supraviețui. Filmul italian n-a mai recuperat nici pînă în ziua de azi popularitatea de care se bucurase în trecut. Iar televiziunea… e cea pe care o știm. Mă întreb ce-ar fi spus Fellini, dacă mai trăia, despre explozia de calitate a serialului TV la care sîntem martori astăzi. L-ar fi deranjat oare uriașa cantitate de material narativ pe care serialele o pun la dispoziția spectatorului în propriul apartament, lăsîndu-i libertatea de a-l savura cînd și în orice formulă are chef? ­Switch-ul de la receptarea unui film în regim de spectacol colectiv la cea solitară, asemănătoare mai curînd experienței lecturii, l-ar fi stimulat sau descurajat? Și-ar fi putut imagina viziunile lui baroce pe o plasmă, fie ea și cu diagonală mare?

„Cea mai mare teamă pe care o am este că voi muri cu regrete și, bineînțeles, exact asta se va întîmpla.“ (Alexander Payne)

Non, je ne regrette rien… Nu toți sîntem Edith Piaf. De multe ori mă trezesc și eu practicînd banalul joc imaginar prin care, transportat înapoi în timp, la 20 de ani, mă întreb ce aș schimba în destinul meu, știind tot ce știu acum. Aș face, probabil, aceleași filme. Dar m-aș ocupa alt­fel de ele, așa încît să nu mă trezesc astăzi în imposibilitatea (fizică și juridică) de a visa măcar la un cofret cu DVD-urile filmelor mele. Ei, dar în rest, cîte mii de alte lucruri aș repara, aș face altfel, n aș mai face deloc! E la fel de tentant să ți critici viața pe care ai trăit-o cum e să faci critică de film sau comentarii sportive. Pînă la urmă, toți ne pricepem la asta. Cu trăitul în sine stăm mai prost.

a consemnat Sever VOINESCU

Foto: Dorin Constanda

Mai multe